Cred că viața nu are niciun sens. Și niciun scop.

În tot timpul care a trecut fără să scriu s-au întamplat multe lucruri în viața mea. Sau poate “întamplat” nu e cel mai potrivit cuvânt, ci mai bine aș scrie definitivat. Nu am să intru în detalii deoarece nu sunt noutăți, deci pentru mine nu mai au o importanță prea mare. Iar dacă totuși au o importanță mare, refuz să le-o acord. Când trec prin astfel de perioade, nu reușesc să scriu, și nu din cauză ca nu aș avea idei, ci din cauză că am prea multe. În mintea mea se formeaza o furtună de gânduri vechi si noi, din care încerc să scot ceva limpede si rezistent, atunci când se însenizează iar. Reușesc destul de greu, dar reușesc întotdeauna.
În tot acest timp, pe lângă faptul că mi-am gândit și reconsiderat viața, mi-am pus multe întrebări. Am o caracteristică căreia eu îi spun defect, și anume faptul că nu pot accepta ceva ce nu înțeleg. Indiferent despre ce ar fi vorba, indiferent dacă are sau nu legatură directă cu mine, nu pot accepta ceva ce nu înțeleg, și nu renunț până nu mi se clarifică lucrurile. Partea bună e ca înțeleg majoritatea chestiunilor, partea rea e că deocamdată nu înțeleg câteva aspecte esențiale. Cum ar fi.. ce sens are viața? În toată profunzimea ei evidentă, are vreun sens? Vreun scop? Dacă e să ne luăm după învățăturile religioase pe care le abordează o majoritate covârșitoare, sensul vieții este o altă viață, sau o viață altfel. Ceea ce denotă faptul că, de fapt, ceea ce trăim acum nu e viață, în sine. Vrem, sau trebuie să o schimbăm, deci nu ne satisface. Nu știu daca există oameni care caută viața. Nu poți căuta ceva ce există permanent și pretutindeni. Știu, însă, (sigur!) că există foarte mulți care caută fericirea. Cândva o căutam și eu, dar între timp am ajuns să înțeleg că viața și fericirea sunt două lucruri diferite. Prima e un fapt, în timp ce a doua e o stare care depinde oarecum de prima. Am înțeles și că cei care caută fericirea, nu iubesc viața. Vor mereu să o schimbe, să aducă ceva nou, să își împlinească anumite dorințe. Dacă iubești viața, trebuie să o accepți așa cum este ea, așa cum trece și așa cum se desfașoară zilnic, indiferent dacă ești fericit sau nefericit. Atunci când iubești viața, sensul vieții este viața însăși. Încep să cred că viața este propriul său scop. Iar fericirea există sau nu, de la caz la caz. Atâta timp cât dorim fericirea și nu viața, înseamnă că nu avem de ales decât între două opțiuni, acestea fiind să sperăm la fericirea pe care nu o avem, nefericiți fiind, sau să sperăm că fericrea pe care o avem momentan va dura mereu. În ambele situații pierdem viața, esenta ei. Se spune că adevăratul secret al fericirii e că poate fi atinsă numai atunci când se renunța la cautarea ei. Și nu pentru că am renunța la ideea că ea există, ci pentru că am înțeles că viața în sine nu înseamnă fericire. Dacă iubim doar fericirea, viața ne îndepărtează de ea aproape întotdeauna. În schimb, dacă iubim viața, chiar și în momentele de durere și suferință, teamă și nefericire, atâta timp cât suntem în viața nu mai contează nimic altceva.
Nu știu în care categorie mă încadrez, chiar dacă, așa cum am spus, am trăit perioade în care urmăream fericirea și perioade în care propria-mi durere îmi părea a fi cel mai minunat lucru din lume. Bineînțeles că încă visez să fiu permanent fericită (cu predominante momente de luciditate) însă, pe de altă parte, iubesc atât de mult să trăiesc încît nu accept sub nicio formă să denigrez viața atît de tare încât să consider că are doar rol de punte. Am realizat că nu vreau să mor numai din cauză că aș muri încă o dată de dorul vieții.. Nu cred că poate exista ceva mai frumos decât deja avem și trăim, chiar nu cred asta. Sunt convinsă, în schimb, că noi (oamenii) putem fi mult mai frumoși decât suntem. Și că în acest aspect stă tot secretul fericirii și al vieții privite ca un tot unitar. Deocamdată, nu reușesc (sau poate nu vreau) să asimilez faptul că, dacă aplicăm o logică elementară, secretul fericirii este să iubești tot ceea ce ți se întâmplă zi de zi. Există o mulțime de oameni care nu au nevoie de filosofie pentru a trăi sau pentru a fi fericiți. Acest lucru nu înseamnă că ei nu pot filosofa sau că nu își pot pune întrebări asupra vieții sau asupra lumii, dar pentru ei filosofia devine mai puțin urgentă. Pentru unii, între care mă regăsesc și eu, filosofia este extrem de necesară, deoarece fără ea sunt incapabili să înțeleagă, și prin urmare, incapabili să iubească viața în totalitate, așa cum au cunoscut-o până acum.

Paste Fericit!

Inseamna asta.

SIDA- Cea mai Mare Inventie din Istoria Medicinii.

Si nu o spun eu, ci repet ceea ce afirma, si demonstreaza, o intreaga armata de specialisti. In zeci de carti, sute de articole si probabil mii de marturii.
Am aflat acest lucru in urma cu aproximativ cinci ani, intr-o perioada in care subiectul mi-a ridicat niste semne de intrebare, si prin urmare, am hotarat sa ma documentez. L-am crezut dupa primele randuri citite, deoarece, pentru a ajunge la concluzia expusa nu e nevoie decat de o farama de logica. Si nu am absolut nicio retinere in a-l spune, oriunde si oricui, in ciuda faptului ca esti considerat a fi un fel de nazist daca ‘iti permiti’ sa pui la indoiala marile (false) descoperiri.
Nu am prea dezbatut subiectul, recunosc, insa in acesti ultimi ani, orice am citit legat de SIDA, mi-a confirmat titlul articolului: este cea mai mare inventie a medicinii. De altfel, exista atatea contradictii si argumente goale, incat imi pare a fi o inventie extrem de slaba si prost prezentata. Si nu reusesc sa inteleg CUM au fost pacaliti atat de multi oameni, DE CE au atata incredere in lucruri si persoane pe care nu le cunosc, si CUM are, majoritatea medicilor, nesimtirea de a sustine asemenea aberatii.
Nu am sa scriu mai multe, acum. Daca cineva este dispus sa intre intr-o dezbatere, aici.. cu mare placere. Daca nu, sper ca am ridicat un semn de intrebare celor care nu il aveau, si mai sper ca se vor informa in legatura cu aceasta tema.
Procedez astfel deoarece nu v-as putea oferi informatii mai exacte si mai evidente decat cele pe care le veti gasi in link-urile de mai jos. De asemenea, acestea va vor conduce spre o multime de alte ‘extensii’ similare. Cu putina rabdare, cei care nu se prea pricep la limba engleza, vor gasi multe articole si in limba romana, pe langa cele prezentate de mine mai jos.
Ca o concluzie la scara larga: nimeni nu a decedat, vreodata, din cauza SIDA. Mai putin de 7% dintre persoanele diagnosticate cu SIDA au beneficiat de un test HIV.
Multa sanatate! Si cunoastere.

P.S. Nu stiu de ce adresele de link nu sunt accesibile, dar cu un copy/paste se rezolva.

http://www.virusmyth.com/aids/books/pdbinvent.htm

http://nuexistasida.wordpress.com/2008/08/03/sida-nu-exista-–-oamenii-mor-din-cu-totul-alte-motive…/

http://www.leacuri.net/html/farma/sida2.htm

http://www.duesberg.com/media/gnlie.html

Iarna pe ulița vieții

Îmi amintesc, uneori, de filmele și desenele animate din copilărie.. De obicei ne găsim, fără să vrem (poate), câte-un erou sau o eroină care, direct sau mai puțin direct, ne urmărește toată viața. În general, atunci când te vizualizezi în apogeul formării tale, eroina apare pe fundal și îți zâmbește aprobator, în timp ce tu îi răspunzi cu un zâmbet triumfător.
Majoritatea fetelor pe care le-am cunoscut, erau fascinate de modelul Cenușăresei sau a lui Albă ca Zăpada. Prințese in devenire fiind (că nativ nu se mai punea problema) apogeul însemna un prinț, evident. Cu toate cele financiare aferente respectivului statut, că altfel nu mai avea niciun rost. Din acel punct începeau să își contureze viața și viitorul, nicidecum înainte. Tot ceea ce însemna „înainte de”, însemna căutarea purtătorului de sânge albastru. Eu, în schimb, mi-am dorit lucrurile în altă ordine. Aveam, și încă am, o imagine de ansamblu în care era, în mod sigur, inclus si nobilul, însă în niciun caz nu eram focalizată pe el sau pe zestrea care îi colora sângele.
Înafară de părul blond care mă fascina, (pentru mine nicio prințesă nu era autentică dacă nu era blondă) și anumite rochii pe care le purtau, prințesele astea clasice mi se păreau niște inutile sclifosite. Eu visam să trăiesc viața lui Heidi, fetița munților. Niciun alt personaj nu m-a fascinat atât de mult. Poate, periodic, îi aveam pe Peter Pan sau pe Pocahontas în topul preferințelor, însă într-un final tot la Heidi ajungeam. Singurul lucru care mă deranja la ‘idolii’ mei era faptul că nu erau blonzi! Dar, mă gândeam eu, tocmai acest detaliu mă va face unică pe mine, o blondină de la care toată lumea se aștepta să fie prințesă, și care nu va fi.
Nu visam castele sau palate, ci o casă primitoare, situată într-un peisaj de vis, înconjurată de verdeață și multă liniște, în jurul căreia să pot planta flori și pomi fructiferi, cultiva legume și dezvolta o mică fermă de păsări și animale. Cu absolut de toate! Bine, adevărul e că, dacă mă gândesc puțin, ceva aere de aristocrată aveam și eu, având în vedere faptul că mă vizualizam de multe ori scriind în grădină sau pictând în ceva poieniță.. ceea ce presupune, automat, că altcineva se ocupa de căprițele, iepurașii, văcuțele și găinușele mele. Bănuiesc că eram o scriitoare de un anume succes, că aveam o mică dar suficient de prosperă afacere cu decorațiuni, și astfel am angajat un cuplu de vârsta a doua care mă ajuta și care avea grijă, realmente, de micul meu colț de rai. În termeni de poveste, eram Elfă!
Mai visam să am două-trei prietene dragi, alături de care să îmi petrec toată tinerețea și bătrânețea, cu care să îmi beau ceaiul aproape în fiecare zi, cu care să cutreier pădurile și cu care să dezbat vrute și nevrute.
Paranteză- îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să îmi petrec vacanțele la bunici, dar nu am uitat nici cât de tare îmi displăcea munca la câmp. După două încercări eșuate de a mă face să particip la însămânțarea pământului sau la culesul roadelor, bunicii mă ignorau total când venea vorba de așa ceva, și mă lăsau să îmi vad de rochițele mele cu volănașe, de picturile improvizate pe garduri sau de scena montată în șură. Dacă, totuși, câteodată mă obligau să îi însoțesc, era din cauză că încă eram prea mică pentru a rămâne singură acasă.. în acele zile mă întorceam acasă cu un braț de flori de câmp, cu un coș cu ciuperci sau cu un borcan plin cu fluturi colorați. Acestea erau activitățile mele în timp ce ei munceau pământul; înțelegeți, deci, de ce e neapărat ca acel cuplu să existe în scenariul meu. Gata paranteza.

Moșierul , pentru că nu-i pot spune prinț în aceste condiții, trebuia să se încadreze singur în peisaj, deoarece eu nu l-am proiectat. Mi-am dat seama, ulterior, de ce.. pentru că îmi doream ca alegerea mea să fie făcută exclusiv pe baza sentimentelor, fără a fi influențată de factori sociali și financiari. De altfel, in prima parte a vieții mele nici nu am vrut să aud de așa ceva! Nu cred ca exista săptămână în care să nu jur, pe tot roșul din lume, că nu am să mă marit vreodată. Intuiam eu ceva de pe atunci se pare, și nu intuiam rău.

De ce mi-au zburat gândurile, acum, către copilărie..? Deoarece, după două zile petrecute în casa bunicilor, mi-am amintit lucruri de care am uitat. Am trăit într-o liniște pe care o pierdusem și am redescoperit autenticitatea și valoarea simplității. Mi-am dezamorțit dorințe, și le-am comandat să mă bântuie din nou. M-am încălzit la soba cu lemne, m-am trezit în gălăgia, atât de plăcută, făcută de turma de oi care ieșea la păscut, m-a înfiorat aerul curat și tăios de la țară, m-am plimbat prin nămeți înalți de un metru, m-am răsfățat cu o cană cu lapte de bivoliță, proaspăt muls, așa cum primeam in fiecare seară, cu vreo douăzeci de ani în urmă; mi-am amintit ce gust au sărmăluțele făcute cu varză din grădina proprie și cărniță de porc hrănit, nu îndopat, ce aromă au plăcintele cu brânză și smântână făcute din acel lapte proaspăt muls, cât de pufos este checul cu ouă de casă, cât de sațios este peștele prins dimineață și servit la prânz, cu morcovi duuulci păstrați în pivniță, sau ce parfum au merele culese în toamnă din pomii din spatele casei. Cât de bine te simți când dăruiești un simplu borcan cu gem de vișine, făcut de tine, și primești în schimb un borcan cu miere delicioasă, pregatita de ei. Mi-am amintit, din nou, cât de simplă e viața de fapt.
Ați prins ideea, cred, suficient de clar încât să vă dați seama că nu e vorba de mâncare, aici.
Câteodată nici nu știu cum să privesc lucrurile.. să mă bucur că fac parte din generațiile care încă au mai prins adevăratul gust, la propriu, al naturii? Care încă s-au bucurat de jocuri și jucării simple, dar ingenioase? Sau să îmi doresc să fi fost printre cei care s-au născut prea târziu pentru a face, acum, diferența..? Ce știu sigur e că, proiectul făcut de mic copil, m-a ajuns din urmă. Definitiv și iremediabil. Exact la vârsta la care mă așteptam să o facă.
Deși nu are nicio legătură (aparent) cu subiectul, în același loc și acelasi context, mi-am adus aminte și ce anume i-a spus bunicul meu unuia dintre nepoții săi (unchi de-al meu), atunci când acesta a decis să intre în politică, după Revoluție.. “lasă tu Parlamentul și trăiește-ți viața așa cum se cade.. Țara asta e plină de hoți, băiete, și singura modalitate de a reuși să schimbi ceva în ea presupune, în primul rând, să omori aproape toți românii și să o populezi cu altă nație. „

În 30 ianuarie.. (reluare!)

.. s-a născut încă un copil. O fetiță deloc așteptată, dar bine primită. A insistat să vină pe lume, deși două fetițe de zece, respectiv nouă ani, brunete și crețe, trăiau deja în familia ei. Mama nu a vrut-o, la primele semne de sarcina. In asemenea hal încât a încercat să scape de ea. Nu a reușit (din fericire..?) și s-a consolat cu gândul că “o fi pentru ceva..”. Singurul motiv pentru care Elfa a primit ‘permisiunea’ , a fost speranța și marea dorință a tatălui de a avea un baiat.
Speranță retezată crunt când, în acel an și acea zi, între cei 41 de nou-nascuți, ea a fost singura fată.
Pe timpul celor nouă luni de sarcină se pare că s-a răzgandit de câteva ori, și a încercat să plece înapoi, acolo de unde venea. Ceva, nu știm ce și de ce, a păstrat-o în burtica mamei, în mod miraculos. Dădea semne de îndoiala până și la naștere, s-a lăsat foarte greu convinsă să iasă, mama îmi spunea: “timp de câteva zile te-am tot născut”. Imi mai spunea că de atunci, din primele clipe de viața, am fost înaltă și cu părul lung..
Ca ‘pedeapsă’ pentru momentele mamei de ezitare de la început, am devenit cel mai lipicios copil în viață! Ani de zile am stat, pur și simplu, lipită de mama mea, o adoram. Iar ea, ca ‘răsplată’, m-a iubit cât pentru trei vieți. Azi, când o întreb de ce nu m-a vrut, îi vine sa planga. Și îmi spune că nu își poate închipui viața fără mine. Nu am absolut nicio îndoiala legat de sinceritatea ei..

Deși teoretic trăiam într-o familie cu trei copii, practic, de la un moment dat, am fost singură la patru părinți: un tată si trei mămici. Frumos și sigur, din punct de vedere al protecției; copleșitor, în cel mai plăcut mod, dacă vorbim despre afecțiune; convenabil, mai ales când venea vorba de cadouri .
Enervant, când se pomenea de școala și teme, deoarece aveam patru ‘polițai’ în spate. Puțin trist deoarece nu aveam cu cine să socializez pe subiecte de vârsta mea.
Dar, pe scurt, constructiv. Deoarece am avut timp și motive de introspecție, lucru pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Ziua de naștere mi se potrivește foarte bine. In zodiac, 30 ianuarie se numește “Ziua preluării controlului”. Printre multe altele se spune că indivizii din această zi sunt făcuți să conducă. He he..
Că încrederea este vitală deoarece ei nu pot funcționa fără aceasta. (Corect).
Iși joacă toate cărțile ținându-le cât mai puțin la vedere.
Deși sunt foarte receptivi la sentimentele celorlalți, nu sunt deloc expansivi cu sentimentele lor. (Da!)
Cei născuți în această zi sunt atât simpatici, cât și empatici și astfel ei simt durerea celorlalți mult mai acut decât o persoană obișnuita. In consecință, exploatarea persoanelor dezavantajate sau mai slabe este în mod special dificil de îndurat pentru ei. (Absolut!)
Este foarte important să-și satisfacă constant natura copilăroasă. (Oooo, daaa..).
Nativii mai evoluați reușesc să atragă recunoașterea fără să se străduiască prea mult sau să-și compromită integritatea. (:) )
Când viața ii solicită să administreze structurile deja existente, impulsul lor este adesea să le caseze și să înceapa din nou, în acest caz punându-și amprenta personală de necontestat asupra noii versiuni. (Mda..)
Aceşti oameni în general blânzi şi politicoşi te pot zgudui brusc cu cele mai uluitoare afirmaţii exact cand te aştepţi mai puţin. (haha!)
Nativii nu au prea mulţi apropiaţi. Ei caută calitatea şi nu cantitatea în relaţiile lor. (Evident).
Îşi vor expune deschis opiniile, dar nu vor avea pretenţia să-ţi dicteze cum ar trebui să gandeşti sau să-ţi trăieşti viaţa. (Yep!)
Nativul tipic este întruchiparea legendarului profesor distrat. Probabil va veni uneori acasă de la cumpărături, fără să fi cumpărat nici măcar un articol de pe listă. (Offff..)
Mintea lui plină de respect pentru adevăr nu se va clinti niciun milimetru când e ferm convins de ceva, în ciuda faptului că nu-i plac disputele neplăcute. (Niciun milimetru..)
Nu se va grăbi să tragă o concluzie pană cand nu a întors totul pe toate părţile. (Corect).
Rareori va minţi de-a dreptul, dar te poate păcăli în moduri extrem de subtile. ( Eu îi spun calitate!)
Are vise cu totul altfel decât restul lumii, aude o muzică ademenitoare în depărtări şi merge după o stea pe care majoritatea n-a văzut-o niciodată. (Îi spun viziune..).
În general amabil şi liniştit, ii place, însă, să sfideze opinia publică. (Corect).
E în esenţă un realist, deşi adresa lui e ziua de maine, privită cu ochelari roz.. (Corect, din nou).

Din punct de vedere istoric, data e interesantă, și ea. Se pare că pe 30 ianuarie, mai mult decât orice, s-au născut și/sau au murit oameni. Marchează începuturi și sfârșituri, nu detalii. Reprezentativ, aș spune.
- S-a născut Franklin Delano Roosevelt, al 32-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
- The Beatles- ultimul lor spectacol public, oferind un concert improvizat pe acoperișul studioului de înregistrări din Londra.
- Edward Bransfield descoperă Antarctica.
- Adolf Hitler este numit cancelar al Germaniei.
- A încetat din viaţă Ferdinand Porsche, constructor austriac de automobile.
- Organizaţia Naţiunilor Unite a proclamat anul 1996 an internaţional pentru eradicarea sărăciei.
- Ion Luca Caragiale se naște.
- Împăratul Kōmei, al 121-lea împărat al Japoniei, moare.
- Arhiducele Rudolf de Habsburg, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, este găsit mort în pavilionul de vânatoare de la Mayerling, alături de amanta sa, baroneasa Maria Vetsera.
- Se naște Felipe, Prinț de Asturias, fiul regelui Juan Carlos al Spaniei.
- Este asasinat Mahatma Gandhi, conducator al mișcării de eliberare a Indiei. Se marchează drept “Ziua martirilor”.
- Se naște Abdullah al II-lea, regele Iordaniei.
- Are loc cel mai mare dezastru maritim din istorie.. 9.500 de morți ( dezastru provocat de un roman).
- Este “Ziua mondială de luptă împotriva leprei”.

Asta e ziua de 30 ianuarie. Adică.. asta e. Incă o zi din cele multe. Cu nimic mai specială decât cea de ieri, sau cea de mâine. Nu m-a entuziasmat niciodată ziua mea. Pentru că niciodată nu am perceput-o ca fiind a mea. Nu sunt genul care dă petreceri speciale cu această ocazie, care așteaptă telefoane, urări, felicitări etc etc. Nu cred în frumusețea fizică asociată anilor. Nu cred în depresii asociate anilor, deoarece eu am trecut prin depresii și niciodată nu au fost de ziua mea! Este un proces atât de natural, încât trecem absolut toți prin el. Constant. Unii suntem norocoși să stăm mai mulți ani pe Pământ, alții nu.. Nu cred în niciun fel de degradare venită odată cu anii. Oricât de mulți ar fi! Nu cred în calități sau defecte atribuite vârstei. De ce toate astea..? Deoarece cred numai în ceea ce un om ESTE, și vrea SĂ FIE. Cunosc oameni de 20 de ani mult mai inteligenți decât alții de 40, și cunosc oameni de 40 de ani mult mai frumoși (atât fizic, cât și moral) decât alții de 20.
Prin urmare, încerc să fac din toate zilele ziua mea. Bineînțeles, asta nu inseamnă ca nu apreciez gândurile bune și gesturile frumoase. Ba da! Întotdeauna și cu orice ocazie! Dar nu le pretind..

Totuși, se spune că este ziua mea . Recunosc că îmi place și mă reprezintă, astrologic. Dar daca e specială, e numai pentru că o trăiesc.
Cu ocazia asta le mulțumesc din inimă celor care deja m-au felicitat, și le mulțumesc celor care o vor face pe tot parcursul zilei. Vă trimit înapoi toate gândurile minunate.
Să vă fie ziua mea plină de lucruri bune și drăguțe. Așa cum ar trebui să ne fie toate zilele.
In fiecare zi este ziua cuiva. Asta înseamnă că, permanent, e ziua noastră..

Contracepția în rândul tinerilor.

Așa s-a numit evenimentul la care am avut plăcerea să particip ieri, în calitate de organizator. După cum mă așteptam, abordarea acestui subiect s-a dovedit a fi dificilă. Până și eu, în calitate de adult (sau cel puțin pe-aproape), am rețineri în a purta discuții foarte deschise legate de sex, prin urmare am empatizat perfect cu auditoriul, format din aproximativ 50 de persoane, dintre care 85% aveau sub 18 ani. Publicul țintă, de altfel, acțiunea fiind dedicată minorilor.
Mi-am amintit cum eram eu la 15-16 ani, și le-am înțeles tăcerea, chicotelile, privirile rușinate, dar cineva trebuia să spargă gheața, și era oarecum logic sa fiu eu aceea. Au urmărit câteva filmulețe explicite, iar restul prezentării s-a încercat a fi cât mai interactivă și cât mai puțin oficială, ca să se obțină o ambianță relativ comodă.
Înainte de a vă comunica ce am concluzionat, vreau să le mulțumesc colegilor mei, Maria Clapa și Radu Valean, pentru indispensabilul ajutor în organizare, precum și celor doi invitați, fără prezența cărora nu am fi reușit nimic: Lia Kadlac (psiholog) și Bogdan Stoicescu (medic chirurg). Bineînțeles, restul echipei TNL nu rămane fără aprecieri, însă nu mai dau nume deoarece deja mă simt ca la Oscar.
Bun. Să revenim. De ce am atins acest subiect, și mai ales, de ce am hotărât să încep o campanie?

Totul a pornit de la o fetiță pe care am cunoscut-o anul trecut, și pe care am încercat să o ajut. O fetiță de 16 ani, cu un copil de doi ani.
Nu am să prezint acum cazul, deoarece l-am prezentat la vremea lui, ideea este că am rămas marcată de poveste, și de cât de ușor se pot nenoroci vieți, din cauza lipsei de informație. Datorită ei m-am documentat în legătură cu frecvența cazurilor de acest gen, și am rămas pur și simplu îngrozită. Statisticile sunt impactante, în mod negativ, evident. Aveam de gând să pregătesc chiar atunci o campanie de conștientizare, însă, între timp m-am implicat în alte lucruri, și totul s-a amânat. Până ieri, când s-a derulat primul episod. Spun asta deoarece va fi un serial, mi-ar plăcea să avem astfel de întâlniri cu elevi din toate liceele.
Consider că o minimă informare a minorilor în legătură cu metodele contraceptive, este absolut esențială. La fel de importantă este și conștientizarea pericolelor la care se supun, făcând sex neprotejat, precum și urmarile, atât pe plan psihologic, cât și social.
Am constatat că majoritatea nu cunoaște nici măcar informațiile de bază. Faptul că în școli nu se ține nici măcar o oră de educație sexuală, mi se pare de neacceptat. Am fost foarte bucuroasă să văd, ieri, că s-au prezentat la Biblioteca Județeană aproape 40 de fetițe, din proprie inițiativă. Băieții au fost mult depașiți numeric.
Este, însă, foarte greu să atragi copiii la asemenea evenimente. Așa cum v-am spus deja, e și mai greu să porți un astfel de dialog cu ei. Dar.. se poate.
Nu înțeleg, sincer, de ce legea interzice partidelor politice să acționeze în școli, cu atât mai mult dacă vorbim de aripa tânără, și mai ales dacă propui proiecte care prezintă beneficii reale. Nu este vorba de niciun fel de campanie electorală în acest gen de activități, în primul rând pentru că vorbim de adolescenți care nu pot vota, și în al doilea rând pentru că atingem subiecte de interes general, nicidecum de auto-promovare.
Să difuzezi non-stop politică, peste tot, dar să aplici niște limite drastice și lipsite de sens, îmi sună la fel de ilogic ca legea care interzice comercializarea băuturilor alcoolice pe o rază mai mică de un kilometru, în apropierea liceelor și a școlilor. Mda..
Ca să închei, discuția a fost bine primită, de către toate parțile.
Am insistat pe faptul că, prin acest gen de evenimente, nu vreau deloc să încurajez un lucru, sau să condamn altul. Este vorba de conștientizare, cu tot ceea ce cuprinde și implică.

P.S. Poză cu mine! E a doua pusă aici, pe blog. Trebuie să invit fotografii din presă la o cafea, într-o zi, și să îi rog să îmi facă poze mai draguțe. Nu când vorbesc.

Îniebuniește românu, ioi iștenem!

Nu mic mi-a fost șocul când am aflat că, într-un interval de timp relativ scurt, angajații mei vor fi majoritar maghiari. Nu, nu am de gând să-i schimb eu. Se schimbă ei. Și nu oricum. Se fac unguri.
Mda.. Cu ce am greșit, Doamne?! Nu e că aș avea ceva cu ei, sau împotriva lor, dar, cu ce am greșit, Doamne..?
E clar ca ungurii au fost cândva stăpâni pe Ardeal, și e clar că nu se obișnuiesc, sub nicio forma, cu gândul că nu mai sunt.
Dacă nu au reușit să se instaleze oficial, prin atitudini de superioritate (singura chestie pe care o reproșez acestei națiuni, pe lângă limba oribilă), au găsit ei alte metode. Așa că apelează la ‘vrăjeală’, mod prin care și-au pus amprenta (nu foarte apăsat, ce-i drept) pe buletinul meu, sau prin prosteală, mod prin care îi câștigă acum pe Cszözmin (Ciozmin..?) și Szimőná (…). Să fie, oare, exact invers..?
Dar le funcționează! Pentru că cetățenia maghiară înseamnă visul american pentru unii români, care, din această poziție (cred ei) vor obține mult mai ușor viza pentru Statele Unite ale Americii. Cu toate că, sincer acum, eu aș prefera să mă chinui toată viața în România, decât să îndur, în State, rușinea de a mă chema Ciozmin.
Băi aceștia.. chiar nu e glumă. În 2011 s-au depus zece mii de dosare, din care vreo șapte mii au fost finalizate, deja.
Erdély revine.. încet dar sigur.

Banc mai deocheat.
Într-o zi românul către ungur:
-Bă, ungurule!
-Ce e mă?
-S-o f** pe mă-ta…!
-Ioi, ioi, ioi, lase că prind și eu la tine și fac și eu la tine odată.
După câteva zile ungurul către român:
-Bă, române!
-Ce e, mă?
-Să f** pe mama la tine!
-Ba f***-o la tine și nu mai veni pâna la mine!

P.S. Acest text este un pamflet. A se trata ca atare.

…

“- Bună ziua, spuse micul prinț.
– Bună ziua, spuse acarul.
– Ce faci aici? spuse micul prinț.
– Triez călătorii în grupuri de câte o mie, zise acarul. Expediez trenurile care îi duc când la dreapta, când la stânga.
Și iată că un rapid plin de lumini, bubuind ca tunetul, făcu să tremure cabina acarului.
– Sunt foarte grabiți, zise micul prinț. Ce caută?
– Nici omul de pe locomotivă nu știe, spuse acarul.
Și iar bubui, dând în sens invers, un al doilea rapid plin de lumini.
– Se întorc deja? întrebă micul prinț..
– Nu sunt aceiași, zise acarul. E schimbul doi.
– Nu erau mulțumiți acolo unde erau?
– Nu ești niciodată mulțumit acolo unde ești, zise acarul.”

15 ianuarie 2012, România.

Clasa politică se schimbă prin vot inteligent. Nu prin revoluție violentă.
Știți acest lucru, deoarece îl trăiți din decembrie 1989, până în azi.
Așa cum ați ales, de fiecare dată. Așa cum alegeți, în continuare.
……………………………………………………………..

“Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
(Scrisoarea III)

La Multi Ani, Mihai Eminescu!

P.S De citit:

“Timpul”
http://www.ziaristionline.ro/2011/01/14/patologia-societatii-noastre-un-editorial-scris-de-eminescu-acum-exact-130-de-ani-pentru-clipa-de-azi/

Revoluția bunului simț.

Deși mi-am promis, eu mie, că azi mă voi bucura de superba zi cu zapadă, și că nu voi urmări, pentru niciun minut, actualitățile politice, nu pot să nu îmi spun părerea, înainte de a stinge lumina.
Mă apasă o mare (MARE!) tristețe când aud în ce mod se desfășoară evenimentele, și nu, sub nicio formă, nu pot fi de acord cu tinerii care participă la ele.
Nu voi fi niciodată de acord cu violența, nu voi fi niciodată de acord cu minciuna, manipularea și intenția de a crește, călcând pe capetele altora. Indiferent din partea cui vine, sau înspre cine se îndreaptă. TOȚI suntem români.
Asta NU se numește evoluție, dragii mei. Asta NU e istoria pe care vreau eu să o scriu.
Asta NU înseamnă schimbare. Asta face poporul român de când m-am născut eu în sânul său, ca să vorbesc, acum, numai despre ceea ce cunosc personal.
Politica NU se face pentru un partid, ci un partid se face pentru politică.
Simt o mare durere când văd satisfacția din ochii celor care aruncă pietre.
O mare dezamăgire când aud că nu s-ar da în spate de la a repeta oribila crimă făcută în decembrie 1989.
NU AȘA se protestează. NU AȘA dați exemplu de mai bun!
Chiar nu ați învățat din greșelile trecutului? Chiar nu vă dați seama că ne învârtim în același cerc?
Violența nu duce niciodată, absolut niciodată, la rezultate pozitive pe termen lung, ci doar la orgolii satisfăcute momentan!
Simt o mare durere și o acută tristețe când privesc tinerii, în acest tablou.
Noi nu suntem așa. Nu trebuie să fim așa, și în sinea voastră toți stiți asta.
Și atunci, nu înțeleg..
Toți avem același scop, aceeași viziune. Doar că ne deosebim, uneori drastic, prin mijloacele aplicate.
Scopul nu scuză mijloacele. Mijloacele trebuie să servească scopului. Fără excepție. Nu unde am ajuns ne definește, ci cum am ajuns acolo.
Ce e rău, e rău, și ce e bine, e bine- în orice limbă ai simți-o.

Da, susțin revoluția bunului simț.

Nu susțin asta.

Voi..? In care parte sunteți acum?

P.S. Nu mi-am încălcat niciuna din promisiunile făcute mie însămi, azi.
P.S.2 Așa cum tu ai dreptul de a-ți exprima părerea, la fel îl am și eu. Ține de libertate. Că ție nu îți convine deloc a mea, sau că pe mine mă dezamăgește crunt a ta, ține de politică, și de bun simț.