Da, sunt de acord. În majoritatea cazurilor așa este. Dar răzbunările alea micuțele sunt atât de dulci uneori și, între noi fie vorba, fiecare suntem proști în anumite momente ale vieții, pentru că ni se ‘gâdilă’ limitele.
N-o să mă pun acum să mă ridic singură în slăvi, așa cum atât de mult le place unora, scriind chestii de genul: sufletul meu e prea nobil pentru a se răzbuna, iertarea e răzbunarea maximă, uitarea e și mai maximă, loviți-mă toți căci nobila din mine nu va riposta, dimpotrivă, sunt prea bună pentru voi și vă voi răspunde cu zâmbete de fericire și binecuvântări nenumărate, că am cel mai pur suflet și o conștiință nepângărită și nu mă cobor la nivelul vostru de oameni cu suflete mici.
Hai să fim serioși.. Cred sincer că în 90% dintre cazurile în care se pretinde ce am scris eu mai sus (și nu-s rare), subiecții ‘răniți’ le-ar trage câte un șut în posterior celor care i-au supărat, cu atâta patimă încât respectivii ar ajunge direct pe Marte. Asta dacă ar fi siguri că nu îi vede nimeni, să îi judece.
Personal, nu m-am prea răzbunat de-a lungul timpului, deși mi-am dorit de multe ori să o fac. In momentele de maximă enervare plănuiam totul în mintea mea, în detaliu, și când venea momentul să trec la fapte mă apucau frica, rușinea sau mustrările de conștiință. Si-atunci renunțam și începeam să râd analizând de ce anume este capabilă mintea omenească.
Cu toate astea, am mai întors și eu câte o palmă. Gestul nu mi-a vindecat durerea palmelor primite, e adevărat, dar măcar m-a mai consolat faptul că știe și celălalt cum e să te usture obrajii. Da, am tăcut, am încercat să fiu un exemplu de om care-mi place, am zâmbit drăguț și am vorbit elegant, mi-am controlat nervii deși îmi venea să mi-i răcoresc în capul celuilalt, am plecat de multe ori ca să evit disputa.. dar am avut (încă am) momente în care mă satur și, dacă nu încetezi în timp util, îți servesc una așa ca ardelenii, ‘din fundul grădinii’, ca să fiu sigură că am o contribuție la împământenirea zicalei: „ce dai, aia primești”.
Si-atunci mi-am pus o întrebare: a plăti cu aceeași monedă, înseamnă a te răzbuna? Dacă răzbunarea este arma prostului, prost care se presupune că are, totuși, un motiv de răzbunare, cum se numește omul care i-a dat motivul?
Recunosc că mă răzbun câteodată. Si unii s-au răzbunat pe mine din cauza faptului că am îndrăznit eu să mă răzbun, deci s-a creat un fel de lanț al slăbiciunilor. Totuși, cine trebuie să înceteze? Cel care începe, logic! Si răzbunarea nu e niciodată începutul, ci continuarea.
Mă răzbun atunci când mă jignești. Cum? Cu o replică de genul „cine zice, ăla e”. Mă faci proastă, te fac și eu pe tine; probabil nu suntem niciunul, dar nu ne doare gura.
Mă răzbun când mă minți cu nerușinare, punându-te față în față cu adevărul. Asta îmi place cel mai mult!
Mă mai răzbun când mă enervezi intenționat, teribil și constant. Cum? Îți stric jucăria preferată; probabil nu are nicio legătură cu nervii creați (sau poate da) dar așa știu sigur că te enervez și eu pe tine, și suntem chit. Nu mă interesează că „așa ceva nu se face”. Nici ce faci tu „nu se face”.
Mă răzbun și când ești foarte nesimțit/ă. De ce? Ca să îți arat cum e, poate înveți odată că nu e plăcut și decizi să te comporți altfel, spre binele tuturor.
Mă răzbun când încerci din răsputeri să mă domini și să mă subjugi- rup relația/legătura cu tine, și puține lucruri dor mai tare decât atunci când te părăsește un cățel care îți fusese credincios cândva și cu care nu mai poți face ce vrei.
Mă răzbun atunci când mă înseli, ca partener de viață- nu îți răspund cu aceeași monedă pentru că e ceva prea josnic; cea mai bună metodă este să te părăsesc și să fiu fericită cu altcineva. Funcționeză perfect, întotdeauna până la urmă.
Mă răzbun când nu ești niciodată mulțumit/ă cu ceea ce-ți ofer, prin faptul că nu-ți mai dau nimic. Sunt egoistă..? Ce să-ți povestesc..
Mă răzbun când te comporți ca un tâmpit. Mă comport și eu ca o tâmpită. E neplăcut, nu-ți place să stai cu o tâmpită? Nici mie. Ce chestie, ca să vezi!
Mă răzbun când ești atât de încrezut/ă și autosuficient/ă încât nu mai încape nimeni de penele tale umflate într-o cameră. Cum? Dovedindu-ți exact contrariul.
În final nu știu ce să spun și ce să cred despre răzbunare.. o fi arma prostului, nu zic nu, dar între doi proști ce alte arme se pot folosi? Zic doi proști deoarece ‘legenda’ spune că ce se aseamănă, se adună. Intre oameni înteligenți nu există răzbunare, dar în mod sigur nici motive.
Suntem datori să învățăm din orice, cu precădere din prostia noastră pentru că numai de aceea o avem în dotare, să nu atingem limite și să nu ducem lucrurile la extrem, și doar atunci toate vor fi mai bune în viețile noastre. Pentru că, totuși, există răzbunări constructive. Alea micuțele și dulci de care pomeneam la început, ce te pot face să oprești la timp și să te gândești: „stai.. uite că mi se poate întâmpla și mie”.