Ne îndrăgostim cu adevărat numai de suflete

Din nou scriu despre asta, dar nu am ce face, să mă abțin este peste puterile mele. 🙂 Chiar mă gândeam la un moment dat că mi-ar plăcea să elaborez, cândva, o teză de doctorat în filosofie, numai pentru a încerca să aduc lucruri noi în domeniul iubirii. Probabil nu o voi face niciodată, dar ideea mi-a trecut prin căpșor. „Iubirea este dincolo de lege, de reguli, de norme, de convenţii sociale absurde, este dincolo de aşteptări raţionale şi modele prescrise de comportament, dincolo de normalitatea îndrăgită de statistici și psihologi”. Problema asta a iubirii se pare că devine din ce în ce mai periculoasă pentru omenire, atât de periculoasă încât (am citit acest lucru cu vreo trei ani în urmă) o mulțime de medici au cerut să fie inclusă în categoria bolilor psihice. Printre simptomele acestei ‘boli’ regăsim gândurile obsesive despre o anumită persoană, schimbările bruște ale dispoziției, insomnia, tendința de victimizare, tendința de umilire, o doză mărită de răutate la adresa unui potențial adversar, o serie de fapte negândite și impulsive, înfometarea, dureri fizice și alte lucruri nu tocmai plăcute. Lucruri pe care, hai să fim sinceri, toți le-am experimentat măcar o dată în viață. Fără excepție! Orice om, indiferent de vârsta sa, statutul său, inteligența sau aspectul fizic, a suferit măcar o dată din dragoste. Aici intervine ‘secretul’: nu suferi efectiv atunci când iubești, ci suferi atunci când iubești și ești respins sau abandonat. Prin urmare, se pare că iubirea devine o boală numai atunci când nu este împărtășită. Si, dacă tot am ajuns aici, de ce nu este iubirea mereu împărtășită? Concluzia mea: pentru că habar nu avem cum, ce, pe cine sau de ce, iubim. Pentru că ne lăsăm purtați pe aripi de vânt de corpuri frumoase, de vorbe dulci, de fapte și lucruri care ne ‘fură ochii’, fără să avem răbdare să descoperim cel mai important lucru în acel om, și anume sufletul său, sau afinitatea sufletului său cu sufletul nostru. Iar când ne trezim într-un taifun în care nu mai știm cum am intrat și nici cum să ieșim din el, e cam târziu, deoarece căzătura, lovitura, este absolut inevitabilă. Dar.. din toate se învață. De aceea e necesar să înveți să iubești, să iubești întâi sufletul unui om, abia apoi pe omul în sine, iar dacă nu-i poți iubi sufletul mai bine vezi-ți de drum și nu-ți mai complica viața. Când sufletele se potrivesc și se mulează unul pe altul, nu mai există motive reale de suferință. Doar atunci iubești și ești iubit; restul sunt simple relații, lecții, încercări și nimic mai mult.

Poate vi se pare ciudat ce am scris, dar dacă analizați mai profund veți vedea că nu e ciudat deloc. Faceți un exercițiu de imaginație. Si dacă vreți să aflați dacă vă iubiți într-adevăr partenerul, închipuiți-vă că mâine o vrăjitoare l-ar transforma, fizic, în cu totul altă persoană decât este acum, dar i-ar lăsa același suflet, aceeași voce, același interior, aceleași obiceiuri. Alt om, aparent, dar același om în esență. I-ați recunoaște privirea, deși v-ar privi cu alți ochi? I-ați accepta atingerea, deși v-ar atinge cu alte mâini? I-ați iubi vocea, deși ar trebui să o asociați altor buze..? Acum, imaginați-vă că lucrurile se întâmplă invers, vrăjitoarea îi lasă exteriorul dar îi schimbă interiorul. Același om, aparent, dar cu totul alt om în esență; aceleași trăsături dar altă voce, altă privire, alte gesturi. Cu care dintre cei doi v-ar fi mai ușor, sau mai greu, să trăiți în continuare?
Eu mi-am găsit răspunsul, iar acesta se regăsește în titlu. Si așa îți dai seama ce înseamnă să iubești interiorul unul om iar eu susțin că da, iubești un om cu adevărat numai atunci când îi iubești sufletul. Atunci îl vei iubi la fel de tare, sau chiar mai tare, peste 30-40 de ani când, fără ca vrăjitoarea să intervină, își va schimba aspectul fizic aproape în totalitate. Nu va conta că mâna care te va mângâia va fi slăbită, tremurândă, cu pielea brăzdată de ani, atâta timp cât prin ea te va mangâia sufletul acela mereu tânăr pe care îl iubești. Nu va conta că brațele îmbătrânite nu vor mai avea aceeași putere și pasiune în ele, atâta timp cât în îmbrățișarea lor sufletul tău va descoperi sufletul pe care îl iubește. Nu va conta efectiv nimic, dacă iubești cu adevărat, pentru că iubirea nu înseamnă atât de mult să vezi și să auzi, cât înseamnă să simți.
Iubim cu adevărat numai atunci când iubim suflete. De aceea iubirile adevărate se numesc suflete pereche, și nu altfel.
Lăsând la o parte imensele satisfacții sufletești, relațiile pline de iubire devin relații cu adevărat terapeutice, relații în care te vindeci de toate rănile din trecut, relații în care devii un om mai frumos până și fizic, relații în care înveți să fii cu adevărat generos și să accepți o mulțime de diferențe. De aceea vă sfătuiesc pe toți: iubiți! Iubiți cu adevărat, îndepărtați toate piedicile și prostiile sociale, toate prejudecăţile, normele închipuite, falsele valori morale sau religioase care stau în calea voastră și a iubirii voastre. Iubiți, deoarece nu aveți nimic mai bun, sau mai important, de făcut în viața asta.

Relațiile noastre

Sunt trei tipuri de bărbați pe lumea asta: cei care vor dragoste, cei care vor familie (nu e neapărat ca dragostea să fie prezentă) și cei care nu vor niciuna dintre cele două (momentan), ci doar să-și trăiască viața prin relații în care nu se implică serios. Cei din urmă vor intra, la un moment dat, în una dintre primele două categorii. Doar două tipuri de femei: cele care vor dragoste de la viață și cele care vor confort și-un fel de siguranță, indiferent dacă acest confort este de ordin material, sau doar social, fizic și mental. Atât dragostea cât și confortul înseamnă în final, pentru femei, relație și o familie. În consecință, există mai multe tipuri de combinații: femei care vor confort cu bărbați care nu vor relații serioase; femei care vor confort cu bărbați care vor familie; femei care vor confort cu bărbați care vor dragoste; femei care vor dragoste cu bărbați care vor familie, și cele mai rare: femei care vor dragoste cu bărbați care și ei vor, fără niciun alt interes sau beneficiu. Primele patru sunt relațiile care, în mai mult sau mai puțin timp, devin toxice și produc mari nefericiri, uneori doar într-o parte, dar de cele mai multe ori în ambele. Din păcate, sunt cel mai des întâlnite. Iar cine spune că relația potrivită ‘costă’ puțin, vine de la sine sau este ușor de construit, minte. Dimpotrivă, este probabil cea mai grea dintre toate, însă este singura care în timp aduce fericire reală, deoarece, ca și în cazul oricărei alt fel de construcții, își dovedește calitatea în timp. Dar în final, calitatea unei case stă atât în pereții ei solizi, cât mai ales în frumusețea, starea de bine și plăcerea pe care o oferă în interior, așa că nu, faptul că o relație a rezistat 10, 20, 30 de ani nu spune nimic, și casele părăsite sau bântuite rezistă la intemperii. Însă doi oameni mulțumiți, luminoși și fericiți după atâta vreme împreună, în interiorul ei, spun tot.

Sărbători fericite!

Anul acesta, după cum era de așteptat, câmpurile au înflorit mai repede decât anul trecut. Vă trimit și eu urările mele de sărbători cu câteva zile mai devreme, ca să fiu în ton cu natura. 🙂 Așadar, în primul rând vă doresc spor la pregătiri și poftă bună la păpat. Sper să nu apelați la Triferment! Un mod prin care puteți evita acest lucru este să dăruiți și altora, mai nevoiași, din bucatele de care aveți parte. Gestul vă va umple nu stomacul, ci inima, cu mulțumire. Vă mai doresc să aveți puterea și priceperea de a vorbi numai despre lucruri frumoase, și de a vedea doar partea bună a lucrurilor care (vi) se întâmplă. Să apreciați, să acceptați, să ajutați, să lăudați, să respectați și să primiți în schimb tot ce oferiți. Nu în ultimul rând, vă doresc din tot sufletul să aveți parte de starea de spirit care se citește pe chipul meu, în această fotografie. Și să mai știți ceva.. cel mai de prost gust lucru care se întâmplă în aceste zile, este ‘săritul’ din biserică în club, bețiile crunte și dezmățul de trei zile și trei nopți care urmează.
Nu cred că așa ar trebui să trecem prin sărbători, dar oricum alegeți să fie, să aveți un Paște Fericit!

A fost persoana nepotrivită!

Nu am înțeles niciodată, și nu înțeleg nici acum, persoanele care vorbesc urât și public despre fostele iubiri. Cred că este o dovadă de frustrare, de disperare și de ciudă, deoarece acela care aruncă cu pietre este, de obicei, cel părăsit, direct sau indirect.
Nu înțeleg nici oamenii care, după ce rup o relație, afirmă sus și tare că „nu a fost persoana potrivită!”. Serios..? Și arunci de ce îți strigai fericirea în toate postările de pe facebook, în toate cafenelele și cluburile din oraș? De ce atunci când te iubea (sau credeai tu că te iubește), era cea mai minunată ființă, cea mai potrivită de până atunci? Nu înțeleg cum poți critica și bârfi, cu răutate și pizmă, un om pe care l-ai strâns în brațe, cu care te-ai plimbat de mână sau cu care ai împărțit casă și masă. Toți trecem prin despărțiri la un moment dat, este absolut inevitabil, însă îți spun sigur că, atunci când „persoana nepotrivită” a fost lângă tine, a fost cea mai potrivită. Si tu ai ales-o. Dacă azi nu mai sunteți împreună este pentru că unul dintre voi a trecut în altă etapă a vieții în care da, probabil nu mai erai tu persoana de care era nevoie. Nu contează motivele, contează doar experiența trăită și lecția de viață aferentă. Asta nu înseamnă că atunci când credeai că te iubește, nu credea și el/ea la fel. Iar dacă într-adevăr nu te-a iubit, nu e vina sa. E mai mult vina ta că nu ai fost în stare să discerni. Vorba aceea: „Nu e prost cel care cere, e prost cel care dă.” Iar de cerut, pe nimeni nu doare gura să o facă. În final, nici măcar vina ta nu e, deoarece dacă ai trecut prin experiențe neplăcute și relații eșuate înseamnă că ai avut nevoie, ca spirit, de acele trăiri și, inconștient poate, le-ai atras în viața ta. La momentul respectiv, a fost cel mai potrivit lucru. Nimeni nu intră într-o relație, fie ea și de două zile, cu scopul de a provoca suferință. Majoritatea, mai ales majoritatea bărbaților, o face din curiozitate, ca atunci când vezi o rochie drăguță într-o vitrină și insiști să o probezi. Nu știi de la început dacă o vei cumpăra sau nu, dar oricât de drăguță ar fi, dacă este prost croită pentru trupul tău, cu două numere mai mare sau mai mică, o dezbraci și o pui la loc. Chiar și atunci când, dintr-un exces de zel, o iei acasă, după ce te chinui să o porți un timp și vezi că te strânge pe toate părțile și nu scoate ce e mai bun din tine, accepți că nu ai făcut o alegere prea inspirată și renunți la ea.
Așa au făcut și persoanele nepotrivite cu tine, sau tu cu ele.
Prin urmare, nu-ți mai scuipa fostele iubiri; te scuipi pe tine, de fapt. Fă-o atunci când încă le ții de mână, dacă simți asta cu adevărat. Nu te mai victimiza, nu te-a forțat nimeni să te îndrăgostești și să investești sentimente și timp într-o construcție despre planul căreia nici măcar nu aveai habar. Din relațiile nepotrivite înveți cele mai importante lucruri despre iubire, despre ce anume ai nevoie și despre ce fel de om ți se potrivește cu adevărat. Nu ai să ajungi niciodată la persoana potrivită dacă nu te îndrumă cele nepotrivite, așa că, repet: fiecare om este potrivit, la timpul său. Oricât de greu sau dureros ar părea, cinstește oamenii care au trecut prin inima ta. Sunt principalele tale lecții, cele mai importante învățături de care ai avut parte, și cei mai buni ghizi către „așa da” sau „așa nu” în viața ta sentimentală. Și dacă nu-i poți ridica în slăvi, pentru că nu te lasă orgoliul rănit și sufletul dezamăgit.. măcar taci. Nici nu știi cât bine îți va aduce această atitudine. Este posibil chiar să îți aducă și persoana ‘nepotrivită’ înapoi, deși, crede-mă pe cuvânt: dacă nu te-a iubit atunci când a avut ocazia, nu te va iubi niciodată.

Portițe către tărâmul zânelor

De obicei, când vezi o imagine ca cea de sus, nu te prea gândești la ceea ce ascunde. Așa suntem noi, oamenii mari, nu mai avem timp pentru detalii. Dar dacă ești încă norocosul posesor al unui suflet de copil, știi. Știi că ceea ce vezi nu este altceva decât o portiță către o poveste, care ascunde alte multe portițe fermecate ce abia așteaptă să fie deschise.
Dacă ai timp să explorezi le găsești la poalele unui copac, sub ierburile înalte sau într-o scorbură uitată de vreme, între crengile înflorite ori între straturile de flori. Iar dacă nu ai prea mult timp la dispoziție, poți intra doar ca să saluți zânele.Le găsești ascunse în puzderia de floricele, de toate formele și culorile, peste care dai imediat ce ai trecut de prima portiță. Nu e nevoie decât să te uiți cu puțină atenție în jos, apoi în sus, să nu faci gălăgie, să te oprești un minut ca să le mulțumești pentru frumusețea și minunile primăverii, să îți pui o dorință și să crezi în ele, pentru a ți se îndeplini.

Cu timpul..

Așa cum atât de adevărat a scris deja Jorge Luis Borges într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale („Aprendiendo”):
„După un anumit timp, omul învață să perceapă diferența subtilă dintre a ține o mână și a înlănțui un suflet; învață că dragostea nu înseamnă să te culci cu cineva și că a avea o relație nu înseamnă siguranță, și așa, omul începe să învețe… că a sta alături de cineva pentru că îți oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu îți vei dori să te întorci în trecut. (…) Cu timpul îți dai seama că dacă stai lângă o persoană doar pentru a-ți întovărăși singurătatea, în mod iremediabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.”
E lung poemul, și frumos tare, plin de învățăminte bune de pus la căpătâi, dar eu m-am oprit doar asupra acestor fragmente legate de inepuizabila iubire. Pentru că am învățat și eu niște lucruri despre ea, pe lângă cele scrise mai sus, pe care da, le-am învățat deja. Tot așa, cu timpul, deoarece în alt mod este imposibil; nu poți afla ce e iubirea până nu trăiești ce nu este. Și, tot cu timpul, înveți că iubirea ar putea exista în fiecare zi în viața ta, dar de obicei o pierzi printre degete, printre timpii morți irosiți la semafoare, printre clipele agitate de la serviciu sau atunci când nervii și răbdarea îți sunt la limită. O cauți în filme și începi să te consolezi cu ideea că există doar acolo, deși cu timpul ai învățat că ea stă în pupicii de dimineață, în strangerile voastre ferme de mână în public și în râsetele din zilele ploioase- lucruri aparent neînsemnate pentru majoritatea dintre noi. Iubirea nu este atunci când o cauți cu disperare, te rogi să o ai și te agați inconștient și lamentabil de o persoană care crezi că ți-e potrivită, ci atunci când se întâmplă absolut accidental, un accident divin care vă ‘lovește’ pe amândoi. Ea vine de la sine și te întregește într-un mod pe care nu-l poți explica. Cu timpul mai înveți că degeaba ai succes, averi, case, mașini, dacă nu ai un suflet drag cu care să le împarți în cele mai întunecate clipe ale tale. Iubirea este momentul în care te trezești și vezi că ai lângă tine persoana pe care ți-o dorești o viață întreagă, alături de care abia aștepți să îmbătrânești și pe care aștepți să o vezi alintându-ți nepoții, cu mâini tremurânde și fața brăzdată de ani împreună plini cu zâmbete. Persoana pe care ai curaj să o susții chiar și atunci când planurile ei îți par a fi fanteziste, căreia decizi să-i fii devotat/ă până la capăt, persoana care îți alimentează și ție dorința de a fi un om mai bun, pe toate planurile. Persoana pe care vrei să o privești cu mândrie și care vrei să fie mândră de tine, împreună cu care îți construiești amintirile visate și le păstrezi ca pe niște comori. Iubirea este plăcerea de a merge pe un drum la care poate nici nu te-ai gândit până acum, dar îl parcurgi pentru că ai ales să fie „noi”, nu „eu”. Iubirea este atunci când îi spui cu emoție tot ce am scris, iar cealaltă persoană îți spune, cu bucurie vădită în ochi, că gândește și își dorește exact aceleași lucruri.
Nu știu dacă ceea ce am descoperit, în timp și cu eșecul de rigoare, este universal valabil.. singurul lucru cert e că mi-a schimbat viziunea asupra vieții și modul de a o trăi, în mult mai bine.
Este înțelepciune? Experiență?
Nu știu, dar nici nu contează.

De dragoste..

Anul trecut, într-o dimineață frumoasă de vară (15 august, mai exact), stând și urmărind viața de la firul ierbii, (cum fac de fiecare dată când prind ocazia) am zărit un trifoi cu patru foi, mititel-mititel. L-am cules repede, ca pe o comoară, și l-am pus într-o cutiuță cu mir pe care o aveam la mine. Ceva minunat s-a întâmplat cu adevărat în acea zi, către seară!
În ora următoare am mai primit doi, mai măricei, pe care s-a ambiționat iubitul meu să-i caute și să mi-i dăruiască. Așa cum păstrez fiecare lucrușor care consider eu că merită păstrat, am păstrat și acele două plăntuțe, presate într-o carte deschisă la întâmplare, numită „Dragostea”. Astăzi, răsfoind acea carte, am dat peste trifoii norocoși. Mi-a zâmbit sufletul cu drag amintindu-mi de momentele de atunci, dar și citind ceea ce scrie sub ei:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”
Am citit și recitit pasajul, am observat cât de multe am făcut și totuși, cât de multe avem încă de făcut. Nu mă refer acum neapărat la mine, la noi doi, ci la noi oamenii, în general. Dar nu este capitol în Univers care să merite mai mult decât dragostea, de orice fel ar fi ea; este singura posibilitate de a crea și trăi adevărate minuni. Dragostea e rai. „Așa e, însă pământul nu e rai”, vor spune unii dintre voi. Este, afirm eu. ESTE. Atâta timp cât se trăiește în dragoste, este și pământul rai. De fapt, tocmai dragostea este definiția raiului, prin urmare îl putem găsi oriunde și peste tot, iubind. Învățând să iubim tot. În prezența ei, a dragostei, o cocioabă se transformă în palat, iar în absența ei, un palat se transformă într-o insulă pustie, fără viață.

Poți sta departe de telefonul tău, zece minute?

Am primit de la o prietenă un link către o campanie foarte drăguță, Unicef, făcută special pentru telefonul mobil. Pentru fiecare zece minute în care nu îți atingi telefonul, Unicef asigură apă potabilă pentru un copil din zonele defavorizate. Banii se primesc de la sponsori care fac donații în funcție de acest lucru, dar dacă dai „start” (după care începe un cronometru) și apoi ridici telefonul chiar și la nouă minute, totul se întrerupe.
Eu zic să încercați. Nu vă costă absolut nimic! Aici aveți linkul: http://www.uniceftapproject.org

Privirea, între interior și exterior

Mi-a luat destul de mult timp să realizez faptul că adevărata murdărie nu se găsește aproape niciodată în exterior, așa cum nici adevărata frumusețe nu se află acolo. Suntem atât de confuzi în general încât nu mai deosebim masca de chip sau chipul de suflet. Se presupunea, la un moment dat, că bunătatea ființei se reflectă în trăsăturile ei și astfel oamenii frumoși erau (încă sunt) mai bine văzuți și mai bine primiți.
Dar nu e așa.
Interiorul se reflectă în privire.. și doar acolo. Gesturile se pot studia, se pot face cu anumite intenții, mimica se poate învăta, cuvintele se pot alege, trăsăturile se pot modela sau modifica. Privirea, însă, niciodată. Blândețea, furia, iubirea, invidia, aprecierea, critica, trufia, modestia, suferința, bucuria, toate acestea sunt ușor, foarte ușor, de citit în ochii celorlați. Și dacă nu le vedem este pentru că nu suntem suficient de atenți sau real interesați. Câteodată, cele mai înverșunate priviri zac pe cele mai frumoase chipuri iar cele mai înțelepte pe cele mai încercate, sau mai puțin binecuvântate de natură.
Totul se vede în privire. Toate intențiile sunt depozitate acolo.
De asemenea, este foarte important să cauți să înțelegi privirile neprietenoase, să nu le judeci ci să găsești metode de a le îmblânzi și curăța. Pentru că acel om, exact ca și fiecare dintre noi, a fost lovit într-o zi de o nenorocire și chiar dacă el încearcă să o ascundă, acea cicatrice i-a rămas întipărită în ochi.
Trebuie să te uiți cu atenție pentru a putea vedea, să ai suflet cu ochi și ochi cu mângâieri, deoarece “ochii văd numai ceea ce mintea este pregătită să înțeleagă.” Iar cel ce se vede pe sine în tot ceea ce îl înconjoară și știe că tot ceea ce îl înconjoară se vede în el, observă exact ceea ce este.. nicidecum ceea ce pare a fi.

Urări pentru început de an

În preajma sărbătorilor de iarnă o anumită ‘febră’ cuprinde mințile și inimile oamenilor, lucru pe care sinceră să fiu niciodată nu l-am înțeles. Nu l-am înțeles deoarece durează doar atât cât durează sărbătorile și se întâmplă exact la fel an de an. În nicio altă perioadă lumea nu vorbește mai mult despre fericire, bunătate, iertare, dragoste. În nicio altă perioadă nu ne facem mai multe promisiuni, cu precădere nouă înșine: că o să fim mai buni, că o să facem aia, o să o facem și pe cealaltă, o să renunțam la una, o să renunțăm la alta.. Din păcate ne trece tot entuziasmul în câteva zile, deodată cu magia colindelor și aburul alcoolului. Mai nou nici tradiționalele mesaje nu se mai trimit de pe telefon; este suficientă o fotografie reprezentativă (cu un tag) pe Facebook pentru a-ți face urările cunoscute.
Eu nu am să vă urez banalul „La mulți ani și multă fericire!”. Cred că înainte de a atinge acea fericire mai avem multe de făcut. Pentru acest an am o altfel de dorință, pentru noi toți: să învățăm cum să ocolim pietrele de care ne împiedicăm frecvent în viața de zi cu zi, pietre care deși nu se văd, se simt. Și ne rănesc pe noi, apoi îi rănesc pe alții prin intermediul nostru și așa, încetișor, ajungem câteodată să avem un exterior strălucitor și un suflet care sângerează și doare și care, de la atâtea pietre, începe să se transformă în stâncă. Așadar, să facem tot posibilul:
– Să nu mai lăsăm trecutul să ne influențeze prezentul.
– Să nu mai avem pornirea de-ai impresiona, inutil, pe alții.
– Să nu ne mai trăim viețile conform așteptărilor altor persoane, ci așa cum ne dorim.
– Să scăpăm de frică; de orice fel de frică.
– Să nu le mai punem celorlalți etichete și să nu-i mai judecăm, sub nicio scuză sau justificare.
– Să nu ne mai găsim singuri scuze și justificări.
– Să acceptăm schimbarea și să-i vedem părțile bune. Întotdeauna există părți bune.
– Să scăpăm de obsesia de a controla totul.
– Să ne recunoaștem greșelile, să le remediem și să nu mai căutăm vinovați pentru orice lucru neplăcut pe care îl trăim.
– Să ne cerem iertare dacă e cazul, deși preferabil ar fi să evităm să ajungem în astfel de ipostaze, făcând tot posibilul să nu mai greșim.
– Să renunțăm la autosuficiență și la „eu știu cel mai bine!”.
– Să iertăm. Să iertăm și să zâmbim.
– Să nu ne mai plângem.
– Să nu mai criticăm. Pe nimeni și nimic.
– Să nu mai bârfim niciodată!
– Să ne îngropăm orgoliul și trufia adânc, undeva de unde să nu le mai putem scoate în lume vreodată.
– Să învățăm că părerile de rău nu vindecă răni.
– Să adoptăm, în schimb, smerenia și blândețea, și să nu mai acționăm/reacționăm niciodată fără ele.
– Să iubim. Să iubim TOT, necondiționat.
– Să fim recunoscători că am primit un an nou de viață și să încercăm să facem din el cel mai frumos an.
– Să repetăm aceste lucruri în fiecare început de ianuarie.
Dacă suntem perseverenți, sunt convinsă că vom avea parte de ani din ce în ce mai minunați, de-acum încolo.. deoarece noi, înainte de a fi orice, suntem suflete. Iar un suflet frumos înseamnă un om frumos, și un om frumos înseamnă nu una, ci mai multe vieți frumoase. Așa cum atât de bine a spus părintele Arsenie Boca: „Nu se poate să nu se poată!”
Doamne-ajută!