Viața printre milionari și iluzia egalității.

Am știut mereu, ca aproape orice om, că există persoane extrem de bogate în această lume. Nu am simțit însă, ce înseamnă acest lucru, până nu le-am văzut în fața mea, într-o călătorie pe Coasta de Azur a Franței. Si da, m-au amețit bogățiile lor, m-au lăsat cu ochii larg deschiși mașinile lor, am amuțit când le-am văzut iahturile și am început să tremur când am zărit cum se vinde, cu 2.370 de euro, o vestă. O vestă! Si era la reducere.
Am stat, de-a dreptul înmărmurită, și am privit câteva minute bune (alături de alți oameni ca mine) cum coboară (sau urcă) de pe câte un iaht cumpărat cu zeci sau chiar sute de milioane de euro, alți oameni. Unii grași, alții slăbuți, oameni normali din punct de vedere fizic, oameni comuni la care te uiți și nu înțelegi: „de ce?”. Noi, ceilalți care probabil am făcut un efort financiar pentru a ajunge acolo, care poate eram mai frumoși și mai inteligenți, ne uitam la ei ca la dinozauri și nu știu ce era în mintea fiecăruia, dar eu nu înțelegeam: „de ce?”. Am luptat toată viața, așa cum am putut, pentru ideea de egalitate, pentru a o insufla altora sau pentru a mă convinge pe mine că în esență este reală, dar nu, nu este. Am înțeles acest lucru în momentul în care am văzut doi copii, frați probabil, cum se jucau pe puntea unui iaht dintre cele de care pomeneam mai sus. Si mi-am amintit de mine, de alții atâția ca mine, care nu am văzut o asemenea ambarcațiune decât în filme, asta dacă am avut norocul de a avea un televizor în casă. Să nu mai pomenesc de persoanele care mor, literalmente, de foame.
Încep să cred că trăim în lumi paralele. Nu ne naștem egali și nu avem șanse egale, din absolut niciun punct de vedere. Stiu, cunosc teoria aceea „fericit cel sărac”, etc etc, mai cunosc și teoria cu „adevărata bogăție este cea sufletească”, „toți bogații sunt nefericiți” și alte fraze cu care încercăm, noi oamenii de rând, să ne consolăm. Realitatea însă, e alta: noi suntem săracii, iar ei sunt miliardarii. Noi suntem asupriții, iar ei, norocoșii. Si nu are niciun sens să ne mințim singuri, ei sunt foarte fericiți așa cum sunt. Că și bogații plâng e adevărat; la fel de adevărat cum e că și săracii plâng.
Poate trăim aceeași viață, dar în mod sigur nu o trăim în același fel, iar acest lucru face toată diferența. Si ajung iar la „de ce?”-uri, la „ce rost au toate?”, sau.. dacă nu are niciun rost, atunci ce rost mai are..?
Într-un mod foarte ironic, citatul de mai jos este cât se poate de adevărat.

Relațiile noastre

Sunt trei tipuri de bărbați pe lumea asta: cei care vor dragoste, cei care vor familie (nu e neapărat ca dragostea să fie prezentă) și cei care nu vor niciuna dintre cele două (momentan), ci doar să-și trăiască viața prin relații în care nu se implică serios. Cei din urmă vor intra, la un moment dat, în una dintre primele două categorii. Doar două tipuri de femei: cele care vor dragoste de la viață și cele care vor confort și-un fel de siguranță, indiferent dacă acest confort este de ordin material, sau doar social, fizic și mental. Atât dragostea cât și confortul înseamnă în final, pentru femei, relație și o familie. În consecință, există mai multe tipuri de combinații: femei care vor confort cu bărbați care nu vor relații serioase; femei care vor confort cu bărbați care vor familie; femei care vor confort cu bărbați care vor dragoste; femei care vor dragoste cu bărbați care vor familie, și cele mai rare: femei care vor dragoste cu bărbați care și ei vor, fără niciun alt interes sau beneficiu. Primele patru sunt relațiile care, în mai mult sau mai puțin timp, devin toxice și produc mari nefericiri, uneori doar într-o parte, dar de cele mai multe ori în ambele. Din păcate, sunt cel mai des întâlnite. Iar cine spune că relația potrivită ‘costă’ puțin, vine de la sine sau este ușor de construit, minte. Dimpotrivă, este probabil cea mai grea dintre toate, însă este singura care în timp aduce fericire reală, deoarece, ca și în cazul oricărei alt fel de construcții, își dovedește calitatea în timp. Dar în final, calitatea unei case stă atât în pereții ei solizi, cât mai ales în frumusețea, starea de bine și plăcerea pe care o oferă în interior, așa că nu, faptul că o relație a rezistat 10, 20, 30 de ani nu spune nimic, și casele părăsite sau bântuite rezistă la intemperii. Însă doi oameni mulțumiți, luminoși și fericiți după atâta vreme împreună, în interiorul ei, spun tot.

Sărbători fericite!

Anul acesta, după cum era de așteptat, câmpurile au înflorit mai repede decât anul trecut. Vă trimit și eu urările mele de sărbători cu câteva zile mai devreme, ca să fiu în ton cu natura. 🙂 Așadar, în primul rând vă doresc spor la pregătiri și poftă bună la păpat. Sper să nu apelați la Triferment! Un mod prin care puteți evita acest lucru este să dăruiți și altora, mai nevoiași, din bucatele de care aveți parte. Gestul vă va umple nu stomacul, ci inima, cu mulțumire. Vă mai doresc să aveți puterea și priceperea de a vorbi numai despre lucruri frumoase, și de a vedea doar partea bună a lucrurilor care (vi) se întâmplă. Să apreciați, să acceptați, să ajutați, să lăudați, să respectați și să primiți în schimb tot ce oferiți. Nu în ultimul rând, vă doresc din tot sufletul să aveți parte de starea de spirit care se citește pe chipul meu, în această fotografie. Și să mai știți ceva.. cel mai de prost gust lucru care se întâmplă în aceste zile, este ‘săritul’ din biserică în club, bețiile crunte și dezmățul de trei zile și trei nopți care urmează.
Nu cred că așa ar trebui să trecem prin sărbători, dar oricum alegeți să fie, să aveți un Paște Fericit!

Bârfa, sinceritatea și bunul simț.

Nu, nu au absolut nimic în comun, și dacă nu mă credeți pe mine, întrebați orice alt om civilizat. Neapărat civilizat! Prin urmare, atunci când bârfești, îți poți scrie singur în frunte „sunt un mincinos nesimțit”, pentru că exact asta ești, iar eu exact așa te văd: cum ești. Desigur, tentațiile sunt mari, știu foarte bine că unele personaje nu se pot afirma într-o discuție decât dacă vorbesc despre alții. Din păcate, întâlnim bârfitori nu doar printre tineri neștiutori, ci și printre oameni adulți, cu copii și nepoți, cu statut social cât de cât bun și care pretind a fi învățați și culți. Mai nou, ei îi bârfesc și pe cei pe care nu-i cunosc, nu doar pe cei pe care nu-i suportă. Există și categoria de persoane care se bat în piept atunci când vorbesc de rău pe cineva, fiind chiar mândre că „spun ce gândesc, sunt sincer(ă)!”.
Este o mare, foarte mare, diferență între a fi sincer și a-ți spune părerea: sinceritatea implică să știi adevărul, iar ceea ce gândesc acești iubitori de bârfe este, în general, foarte departe de adevăr. „Am auzit că”, „mi-a spus mie cineva”, „nu-ți pot spune cine”, sau „îți spun cine dar nu-i spune că de la mine știi”, sunt cele mai uzuale și simpe formule de a începe o minciună.
Sfântul Ioan Gură de Aur a scris: „Cel ce osândește și clevetește, de cele mai multe ori își pune masca iubirii de oameni și de adevăr, însă el în realitate este plin de adâncă răutate și simte o mulțumire profundă atunci când vorbește de rău pe aproapele său, iar defăimarea este păcat de moarte în fața lui Dumnezeu și calomniatorii, bârfitorii și cei care jignesc se numesc ucigași de oameni. Pentru că limba, sabie ascuțită, oase nu are, dar oase sfărâmă.”
Așa că, de-acum înainte, atunci când sunteți atrași să participați într-o discuție despre cineva, un subiect controversat și răutăcios, vă sfătuiesc să trageți aer adânc în piept și.. să tăceți. Oricât de mare ar fi tentația, oricât de ‘interesantă’ povestea.. tăceți. Controlați-vă pornirile și nu le permiteți lor să vă controleze pe voi, așa cum se întâmplă în cazurile în care prostia înghite omul. Și faceți-o măcar pentru următoarele motive:
– atunci când te amesteci cu lăturile, te mănâncă porcii;
– cine vorbește rău despre cineva în fața ta, va vorbi și despre tine la fel în fața altuia;
– când vorbești despre altcineva, vorbești despre tine, de fapt;
– „cu judecata cu care judeci vei fi judecat, și cu măsură cu care măsori vei fi măsurat”.
– dorința de a deveni omul MAI bun care știi că ai fost creat să fii. Mai bun față de alții, față de tine, și în primul rând față de Dumnezeu.
Eu asta fac, deoarece nu vreau, sub nicio formă, să fac vreodată parte din categoria de oameni trufași, bârfitori, clevetitori, invidioși și mincinoși, categorie care îmi provoacă un dispreț și o tristețe de nedescris, nu atât prin comportamentul lor, cât prin slăbiciunea umană de care dau dovadă. Si dacă am reușit să mă țin departe de ei până acum, cred că voi fi în stare și de-acum înainte, iar sentimentul de non-apartenență la acel grup îmi dă o stare de bine și o mulțumire sufletească greu de egalat.
Ar fi frumos ca fiecare dintre cei, puțini poate, care citesc aceste cuvinte, să ducă ‘bârfa’ asta mai departe și să acționeze în consecință.
Nu e greu, trebuie doar să nu mai dați apă la moară bârfitorilor, să nu mai răspândiți zvonuri până nu știți 100% că sunt reale (și nici atunci, dacă nu vă privesc personal) să nu vă faceți păreri preconcepute sau bazate pe vorbele altora, fără să cunoașteți persoana și situația în cauză, să interziceți, pur și simplu, calomnia și răutatea în preajma voastră, iar celor care insistă, să le spuneți să se bârfească pe ei înșiși. Atitudinea asta vă va îndepărta sigur de câțiva oameni, dar credeți-mă că în final, nu ați pierdut absolut nimic. Dimpotrivă.
Succes!

A fost persoana nepotrivită!

Nu am înțeles niciodată, și nu înțeleg nici acum, persoanele care vorbesc urât și public despre fostele iubiri. Cred că este o dovadă de frustrare, de disperare și de ciudă, deoarece acela care aruncă cu pietre este, de obicei, cel părăsit, direct sau indirect.
Nu înțeleg nici oamenii care, după ce rup o relație, afirmă sus și tare că „nu a fost persoana potrivită!”. Serios..? Și arunci de ce îți strigai fericirea în toate postările de pe facebook, în toate cafenelele și cluburile din oraș? De ce atunci când te iubea (sau credeai tu că te iubește), era cea mai minunată ființă, cea mai potrivită de până atunci? Nu înțeleg cum poți critica și bârfi, cu răutate și pizmă, un om pe care l-ai strâns în brațe, cu care te-ai plimbat de mână sau cu care ai împărțit casă și masă. Toți trecem prin despărțiri la un moment dat, este absolut inevitabil, însă îți spun sigur că, atunci când „persoana nepotrivită” a fost lângă tine, a fost cea mai potrivită. Si tu ai ales-o. Dacă azi nu mai sunteți împreună este pentru că unul dintre voi a trecut în altă etapă a vieții în care da, probabil nu mai erai tu persoana de care era nevoie. Nu contează motivele, contează doar experiența trăită și lecția de viață aferentă. Asta nu înseamnă că atunci când credeai că te iubește, nu credea și el/ea la fel. Iar dacă într-adevăr nu te-a iubit, nu e vina sa. E mai mult vina ta că nu ai fost în stare să discerni. Vorba aceea: „Nu e prost cel care cere, e prost cel care dă.” Iar de cerut, pe nimeni nu doare gura să o facă. În final, nici măcar vina ta nu e, deoarece dacă ai trecut prin experiențe neplăcute și relații eșuate înseamnă că ai avut nevoie, ca spirit, de acele trăiri și, inconștient poate, le-ai atras în viața ta. La momentul respectiv, a fost cel mai potrivit lucru. Nimeni nu intră într-o relație, fie ea și de două zile, cu scopul de a provoca suferință. Majoritatea, mai ales majoritatea bărbaților, o face din curiozitate, ca atunci când vezi o rochie drăguță într-o vitrină și insiști să o probezi. Nu știi de la început dacă o vei cumpăra sau nu, dar oricât de drăguță ar fi, dacă este prost croită pentru trupul tău, cu două numere mai mare sau mai mică, o dezbraci și o pui la loc. Chiar și atunci când, dintr-un exces de zel, o iei acasă, după ce te chinui să o porți un timp și vezi că te strânge pe toate părțile și nu scoate ce e mai bun din tine, accepți că nu ai făcut o alegere prea inspirată și renunți la ea.
Așa au făcut și persoanele nepotrivite cu tine, sau tu cu ele.
Prin urmare, nu-ți mai scuipa fostele iubiri; te scuipi pe tine, de fapt. Fă-o atunci când încă le ții de mână, dacă simți asta cu adevărat. Nu te mai victimiza, nu te-a forțat nimeni să te îndrăgostești și să investești sentimente și timp într-o construcție despre planul căreia nici măcar nu aveai habar. Din relațiile nepotrivite înveți cele mai importante lucruri despre iubire, despre ce anume ai nevoie și despre ce fel de om ți se potrivește cu adevărat. Nu ai să ajungi niciodată la persoana potrivită dacă nu te îndrumă cele nepotrivite, așa că, repet: fiecare om este potrivit, la timpul său. Oricât de greu sau dureros ar părea, cinstește oamenii care au trecut prin inima ta. Sunt principalele tale lecții, cele mai importante învățături de care ai avut parte, și cei mai buni ghizi către „așa da” sau „așa nu” în viața ta sentimentală. Și dacă nu-i poți ridica în slăvi, pentru că nu te lasă orgoliul rănit și sufletul dezamăgit.. măcar taci. Nici nu știi cât bine îți va aduce această atitudine. Este posibil chiar să îți aducă și persoana ‘nepotrivită’ înapoi, deși, crede-mă pe cuvânt: dacă nu te-a iubit atunci când a avut ocazia, nu te va iubi niciodată.

Experiența, încrederea și credința

Încrederea și credința sunt, uneori, lucruri atât de diferite și totuși, atât de asemănătoare. Tindem să credem că totul se obține cu trecerea timpului și a vieții prin noi, dar încrederea nu o primești odată cu experiența, ci mai degrabă exact atunci o pierzi, mai ales dacă experiența a fost una oarecum negativă. Și chiar dacă acea experiență are în fond o mare valoare în învățarea lecțiilor vieții tale, încrederea devine victimă, și o pierzi în timp ce acumulezi înțelepciune. Sau atunci când crezi tu că acumulezi înțelepciune, deoarece adevărata înțelepciune nu-ți lasa niciodată un gust amar.
În acel moment, în care încrederea dispare, mai ai o șansă: credința. Ea te ajută să vezi că încrederea poate fi recăpătată, pentru că îți aparține, este a ta și ai fost înzestrat cu ea din momentul în care te-ai născut. Dar cheia reîntoarcerii ei la tine este iertarea, și numai iertarea. Dacă este mai ușor de asimilat și de pus în practică, înlocuiți iertarea cu renunțarea, pentru că iertarea înseamnă renunțare și a doua este mult mai simplu de folosit. Nu este neapărat necesar să știi cum să ierți, nu este o chestiune de voință ci de moment, dar e suficient să încetezi a mai alimenta o ‘problemă’ sau o situație neplăcută prin a renunța la ea, prin a renunța să emiți griji și gânduri negative. Răul atrage rău, negativul atrage negativ, iar încrederea atrage încredere. Lumea asta se poate vindeca doar inimă cu inimă și suflet cu suflet, iar dacă mintea în continuare nu-ți dă pace și nu se pune de acord cu inima, renunță. Renunțarea este puntea dintre inimă și minte. Schimbă în bine (iartă) sau în nimic (renunță) lucrurile care țin de tine, iar celor care nu sunt în mâinile tale dă-le drumul și din mintea ta, deoarece nu-ți aparțin și este absolut inutil să te încarci cu ele. Totul se întâmplă pentru că așa trebuie, iar dacă Dumnezeu și Universul ți-au dat să trăiești evenimente și situații care nu-ți convin dar asupra cărora poate nu ai control, ai două variante: acceptă-le exact așa cum sunt și fă tot posibilul să le ignori, renunțând, sau acceptă-le, ia-le în brațe, scoate ce e mai bun din ele și ai încredere. E bună oricare, deoarece ambele implică iertarea, și nu contează deznodământul ci morala.
E inutil să te învinovățești pe tine sau pe alții, și la fel de inutil este să crezi că tu ai o altă variantă, mai bună decât a lui Dumnezeu.

Dacă aș scrie cât trăiesc

Dacă aș scrie cât trăiesc, aș avea deja nenumărate cărți publicate. Motivaționale, cele mai multe și bune, cred, deoarece trăiesc destul de interesant. Dacă aș scrie cât gândesc, aș fi deja autoarea a numeroase tratate de filozofie și, paradoxal, cărți cu povești pentru copii. Tot motivaționale și astea. Pline de desene frumoase și misterioase. Zilnic, în jurul unor anumite momente, priviri, replici, aș construi o poveste, dar din păcate apuc să scriu prea puțin. Pentru că uit, pentru că nu notez, și pentru că nu am dispoziția necesară. Cu toate astea, simpla ideea de a scrie mă face să trăiesc mai frumos; din acest motiv caut o povestioară în fiecare miros, în fiecare sunet și în fiecare imagine pe care o surprind. Dorința de a scrie despre tot mă face să fiu atentă la tot, îndeosebi la lucrurile pe care ceilalți oameni le ignoră. Si așa observ viața, în amănunt. V-aș povesti despre ce cred eu că sunt anotimpurile, despre condiția umană, despre lumile secrete, despre iubire- de ce se naște, de ce uneori rezistă și de ce de cele mai multe ori moare.. și despre multe, multe alte lucruri. Probabil am să vă povestesc, cândva. Toate lucrurile au timpul lor, și dacă trebuie să mai trăiesc și să mai gândesc înainte de a scrie, sunt dispusă să mai aștept. Dar.. abia aștept! 🙂

Portițe către tărâmul zânelor

De obicei, când vezi o imagine ca cea de sus, nu te prea gândești la ceea ce ascunde. Așa suntem noi, oamenii mari, nu mai avem timp pentru detalii. Dar dacă ești încă norocosul posesor al unui suflet de copil, știi. Știi că ceea ce vezi nu este altceva decât o portiță către o poveste, care ascunde alte multe portițe fermecate ce abia așteaptă să fie deschise.
Dacă ai timp să explorezi le găsești la poalele unui copac, sub ierburile înalte sau într-o scorbură uitată de vreme, între crengile înflorite ori între straturile de flori. Iar dacă nu ai prea mult timp la dispoziție, poți intra doar ca să saluți zânele.Le găsești ascunse în puzderia de floricele, de toate formele și culorile, peste care dai imediat ce ai trecut de prima portiță. Nu e nevoie decât să te uiți cu puțină atenție în jos, apoi în sus, să nu faci gălăgie, să te oprești un minut ca să le mulțumești pentru frumusețea și minunile primăverii, să îți pui o dorință și să crezi în ele, pentru a ți se îndeplini.

Scrisoare, în reluare

Am mai publicat acest text acum patru ani și, nu știu de ce, azi am simțit nevoia să îl mai transmit o dată.
„M-am uitat la tine când te-ai trezit dimineață..
Așteptam să-mi spui două-trei cuvinte, povestindu-mi despre ce s-a întâmplat ieri sau cerându-mi părerea pentru ceea ce urma să faci astăzi.
Am observat ca erai mult mai preocupat să-ți cauți haine potrivite pentru a merge la serviciu.
Speram să găsești câteva clipe ca să-mi spui: Bună dimineața! Dar erai mult prea preocupat pentru a vedea că sunt acolo.

Am surprins pentru tine cerul infinit și cântec suav de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezența mea.
Te-am privit plecând grăbit către serviciu și iar am așteptat..
Presupun că, fiind atât de ocupat, nu ai timp nici acolo să-mi spui două vorbe.

Când te întorceai de la muncă ți-am văzut oboseala pe chip și ți-am trimis o ploaie măruntă, care să-ți alunge stresul acumulat. Am crezut că făcându-ți această plăcere îți vei aduce aminte de mine. Tu în schimb, supărat fiind, m-ai înjurat.
Doream atât de mult să-mi vorbești! Oricum, ziua era înca lungă.

Ai pornit televizorul și în timp ce urmareai programul preferat, eu am așteptat.
Ai cinat apoi și tot nu ți-ai adus aminte de mine.
Văzându-te atât de obosit, am înțeles tăcerea ta și am stins splendoarea cerului ca să te poți odihni, dar nu te-am lăsat în beznă.
Am lăsat veghetori pentru tine o mulțime de stele. Era așa de frumos! Păcat că n-ai observat.. Dar nu contează! Poate chiar nu ți-ai dat seama că eu sunt aici pentru tine.
Am mai multa răbdare decât poți să-ți imaginezi tu vreodată. Vreau să ți-o arat pentru ca și tu, la rândul tău, să o arați celor din jur. Te iubesc atât de mult încât te voi răbda și o voi face cu dragoste.

Acum ești pe punctul de a te trezi din nou.. Nu-mi rămâne decât să te iubesc în continuare și să sper că, măcar azi, îmi vei acorda puțin timp din timpul tău.”
Nu vreau să mă rogi.. nu vreau să-mi mulțumesti.. Vreau doar să vorbim.
Să nu mai uiți de sufletul tău. Să-ți amintești, măcar din când în când, cine și ce ești.

Al tău, Dumnezeu.

Cu timpul..

Așa cum atât de adevărat a scris deja Jorge Luis Borges într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale („Aprendiendo”):
„După un anumit timp, omul învață să perceapă diferența subtilă dintre a ține o mână și a înlănțui un suflet; învață că dragostea nu înseamnă să te culci cu cineva și că a avea o relație nu înseamnă siguranță, și așa, omul începe să învețe… că a sta alături de cineva pentru că îți oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu îți vei dori să te întorci în trecut. (…) Cu timpul îți dai seama că dacă stai lângă o persoană doar pentru a-ți întovărăși singurătatea, în mod iremediabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.”
E lung poemul, și frumos tare, plin de învățăminte bune de pus la căpătâi, dar eu m-am oprit doar asupra acestor fragmente legate de inepuizabila iubire. Pentru că am învățat și eu niște lucruri despre ea, pe lângă cele scrise mai sus, pe care da, le-am învățat deja. Tot așa, cu timpul, deoarece în alt mod este imposibil; nu poți afla ce e iubirea până nu trăiești ce nu este. Și, tot cu timpul, înveți că iubirea ar putea exista în fiecare zi în viața ta, dar de obicei o pierzi printre degete, printre timpii morți irosiți la semafoare, printre clipele agitate de la serviciu sau atunci când nervii și răbdarea îți sunt la limită. O cauți în filme și începi să te consolezi cu ideea că există doar acolo, deși cu timpul ai învățat că ea stă în pupicii de dimineață, în strangerile voastre ferme de mână în public și în râsetele din zilele ploioase- lucruri aparent neînsemnate pentru majoritatea dintre noi. Iubirea nu este atunci când o cauți cu disperare, te rogi să o ai și te agați inconștient și lamentabil de o persoană care crezi că ți-e potrivită, ci atunci când se întâmplă absolut accidental, un accident divin care vă ‘lovește’ pe amândoi. Ea vine de la sine și te întregește într-un mod pe care nu-l poți explica. Cu timpul mai înveți că degeaba ai succes, averi, case, mașini, dacă nu ai un suflet drag cu care să le împarți în cele mai întunecate clipe ale tale. Iubirea este momentul în care te trezești și vezi că ai lângă tine persoana pe care ți-o dorești o viață întreagă, alături de care abia aștepți să îmbătrânești și pe care aștepți să o vezi alintându-ți nepoții, cu mâini tremurânde și fața brăzdată de ani împreună plini cu zâmbete. Persoana pe care ai curaj să o susții chiar și atunci când planurile ei îți par a fi fanteziste, căreia decizi să-i fii devotat/ă până la capăt, persoana care îți alimentează și ție dorința de a fi un om mai bun, pe toate planurile. Persoana pe care vrei să o privești cu mândrie și care vrei să fie mândră de tine, împreună cu care îți construiești amintirile visate și le păstrezi ca pe niște comori. Iubirea este plăcerea de a merge pe un drum la care poate nici nu te-ai gândit până acum, dar îl parcurgi pentru că ai ales să fie „noi”, nu „eu”. Iubirea este atunci când îi spui cu emoție tot ce am scris, iar cealaltă persoană îți spune, cu bucurie vădită în ochi, că gândește și își dorește exact aceleași lucruri.
Nu știu dacă ceea ce am descoperit, în timp și cu eșecul de rigoare, este universal valabil.. singurul lucru cert e că mi-a schimbat viziunea asupra vieții și modul de a o trăi, în mult mai bine.
Este înțelepciune? Experiență?
Nu știu, dar nici nu contează.