În memoria tatălui meu. Cu drag

Să vorbesc despre tatăl meu era, la un moment dat, unul dintre cele mai grele lucruri de făcut, pentru mine. Mai ales pentru că a fost doborât de o boală cruntă și a plecat în altă lume cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea în care eu eram o adolescentă parțial necoaptă. În mod special din acest motiv, nu am avut curajul de a-l pomeni decât în prezența unor persoane foarte apropiate mie, deoarece mi se părea că nu se cuvine să vorbesc, cu resentimente, despre un om care a murit. Cu atât mai puțin despre cel care îmi era tată. Dar azi am dobândit deja acest curaj, și uite că îndrăznesc să îmi expun sentimentele, în fața tuturor. Chiar îi dedic aceste rânduri și cred foarte tare că el va citi ce am scris și probabil mă va ierta, pentru că nu îl țin minte ca fiind un om ranchiunos. Pentru ce să mă ierte..? Pentru faptul că eu nu l-am putut ierta multă vreme.

Nu mai fac parte de mult timp din categoria de oameni care se mint singuri și își construiesc imagini false despre ei. Nu mai sunt de mult timp femeia care să strige în gura mare că viața și familia ei sunt perfecte, ca mai apoi să se retragă și să-și trăiasca depresia adâncă și realitatea dureroasă, ferită de ochii lumii. Nu mai sunt ca și acei copii care pretind că familia lor este sau a fost roz, dar ascund de fapt traume importante și lucruri care, deși nu sunt vorbite, s-au înrădăcinat adânc în sufletul lor și mușcă periodic din el. Am pus accentul pe „nu mai sunt”, pentru că am fost și eu așa, cândva. Bineînțeles. Așa cum a fost, măcar o dată în viață, fiecare om de pe acest pământ. Și așa cum sunt, în continuare, cei mai mulți. Dar am avut voința de a învăța și de a evolua. Și am învățat că dacă nu îmi place un lucru din viata mea, dar nici nu intenționez să-l schimb, e mai bine să nu vorbesc deloc despre el, decât să mint și să-l denaturez. Am mai învățat că toți avem dureri nerostite, însă foarte puțini recunoaștem acest lucru. Iar a recunoaște este primul și singurul pas către vindecare.
Tatăl meu nu avea foarte multe dintre darurile pe care le are un om blând. Paradoxal, nu avea nici caracteristicile unui om dur sau agresiv, deși câteodată comportamentul său devenea brutal, în special cu mama. Nu mai vreau să-l judec pentru nimic, am făcut-o destul în sinea mea, iar dacă mama a refuzat mereu să-l judece sau să-l condamne, nu văd de ce m-aș coborî eu mai prejos. Tata avea multe trăsături pozitive. De aceea l-am iubit tare, atunci când l-am iubit. Era un om pe care familia lui se putea baza, muncea mult, era darnic, amuzant, un părinte protector, ne iubea și o iubea pe mama. Așa cum știa și înțelegea el să iubească. Nu a existat o altă femeie pentru el, în familia noastră infidelitatea nu a existat vreodată, iar eu, acum, îi mulțumesc din inimă pentru asta. A fost un om uneori brutal deoarece viața a fost brutală cu el, de multe ori. Nu a știut să o depășească și poate nici nu a avut timpul necesar la dispoziție. Sau dorința. Personal, acum vreau să cred că nu mi-a greșit cu nimic, deși l-am acuzat de multe. Nu m-a lovit niciodată, dar cât a fost lângă mine i-am purtat o frică greu de controlat. Sunetul uneori ca de tunet a vocii lui făcea să mi se înmoaie genunchii, și să încep să tremur. Nu m-a lovit niciodată, nici nu țin minte să mă fi criticat cu adevărat, dar mi-a provocat, indirect și probabil inconștient, lacrimi amare. Îmi pare rău, acum, că nu am reușit să-l cunosc efectiv. Nu am reușit niciodată (eram prea mică) să avem o discuție matură, din care să-i aflu durerile, fricile, frustrările, motivele pentru care uneori se comporta ca un om pe care eu nu-l puteam iubi deloc. Poate l-aș fi putut ajuta. Sau poate nu avea nevoie de niciun ajutor, și m-ar fi ajutat el pe mine.
Încă nu știu unde mă situez azi față de „noi”, cu exactitate, dar știu că mi-am dat toată silința să înțeleg, până am ajuns să admit că nu înțeleg nimic. Nici nu e necesar. Trebuie doar să accept ceea ce a fost și faptul că fiecare om își trăiește viața așa cum crede el că e mai bine. Respect asta în cazul tuturor, regret doar faptul că nu toți au în vedere efectele acțiunilor lor asupra victimelor colaterale, în special partenerul de viață și copiii. Dacă m-aș putea întoarce în timp mi-aș face mai mult curaj, ca să îl intreb tot ceea ce aș vrea acum să îl întreb. Să-i cer explicații și să-l conving să mi le dea. Mi-aș invinge teama și doza aceea nefericită de ‘respect’ care li se implementează copiilor, ca nu cumva ei să își întrebe părinții lucruri care „nu trebuie” întrebate. I-aș atrage atenția spunându-i tare și răspicat că anumite atitudini de-ale lui provoacă durere și că s-ar putea să lase urme pe viață. Și aș cere răspunsuri, insistent. Apoi aș face tot posibilul să mi-l fac prieten, în sensul cel mai real al cuvântului. Nu spun că acest comportament al meu ar da neapărat rezultate pentru că decizia ar fi a lui, în totalitate. Dar știu sigur că sufletul meu s-ar liniști, deoarece e mult mai apăsător să nu pui o întrebare, decât să nu primești un răspuns.
Azi aproape că l-am uitat pe tatăl meu, cel fizic. Nu mai mi-e dor de el, nu-i simt lipsa.. Nu mă condamnați, nu i-am mai văzut chipul de aproape o jumătate din viața mea! Totuși, la el apelez, instinctiv, atunci când sunt singură și mi-e teamă de întuneric sau de orice altceva. Pentru că îmi amintesc cu claritate cum plângea la capul meu, când aveam 17 ani, eram pe patul de spital și era să mor înaintea lui. Îmi amintesc cum fugea către casa bunicilor disperat, cu mine în brațe, atunci când aveam 12-13 ani și mi-am luxat un picior pe deal; fugea de parcă mai aveam câteva minute de trăit. Îmi amintesc cum îmi aducea și mie buchețele mici de flori cu ocazia zilei de 8 Martie, deși abia începusem să merg la școală. Îmi amintesc cum ne cumpăra „ceva bun” sau „ceva frumos” la fiecare primă și salariu, și se prefăcea că nu știe nimic atunci când își lăsa banii pe masă iar eu sustrăgeam o foaie-două, și apăream acasă cu câte-un pumn de gumă Turbo și găinuși din zahăr ars. Sau cum mă trăgea cu sania prin oraș, la insistențele mele, deși era mai multă piatră pe jos decât zăpadă; cum mă purta pe umeri (tot prin oraș) deși eram măricică, dar îmi plăcea să merg „cu căluțu'”. Cum plângea când se certa cu mami și spunea că dacă îl părăsește, el nu poate trăi fără ea. Acest spirit i l-am regăsit, cel care mă îndrăgea tare de tot, pentru că doar acesta a fost mereu spiritul lui. Restul au fost lucruri lumești, care ne înrăiesc pe toți și pe care unii nu reușesc să le domine. Și cred că m-am împrietenit acum cu el, așa cum nu aș fi reușit niciodată înainte. Prin el am învățat poate cel mai important lucru din viață, și promit să nu-l uit niciodată: la un moment dat, fiecare dintre noi va deveni o amintire. Și în acea amintire va fi păstrată toată esența noastră de om. Tot ceea ce va mai rămâne din tine în această lume vor fi niște gânduri ale celor care te-au cunoscut. Dacă vrei să fii o amintire frumoasă, știi ce ai de făcut. Dacă vrei să fii una neplăcută, știi la fel ce ai de făcut. Iar dacă vrei să fii doar o amintire confuză, greu de definit, în sufletul și mintea cuiva, nu trebuie să faci nimic. Pentru că a nu face ceva, înseamnă întotdeauna a face ceva.