Sunt un fenomen fenomenal.

Plec la o nuntă, în Cluj. Prima nuntă la care am să particip singură, deci măcar fac ceva nou. Mi-am pregătit o gentuță cu cele necesare și am ieșit din casă. Exact când am intrat în oraș, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul. M-am întors după el.
Exact când am intrat (a doua oară) în oraș, mi-am amintit că am uitat să iau menta pe care mi-o ceruseră băieții de la Granitta. M-am întors la casă și am cules mentă.
Când am ajuns din nou în oraș (a treia oară), l-am traversat și am tot ieșit. Lângă Dedeman (magazinul cu cele mai stupide reclame) am realizat că am uitat să las menta. M-am întors și am lăsat-o la cafenea. Am ieșit iar din oraș, iar în OMV m-a tras memoria de păr, în timp ce puneam benzină: am uitat să trec pe la apartament să îmi iau rochia.. M-am întors și am luat-o.
Acum, stând într-o vulcanizare, mâncand o înghețată și ascultând-o pe Adela Popescu cum suferă (penibil și foarte incorect din punct de vedere lingvistic) într-o melodie, aștept să îmi repare mecanicul pana de la roata mașinii, deoarece am un stil absolut superb și deosebit de a nu ocoli gropile, indiferent dacă sunt cu mașina sau pe jos. Și nu reușesc să am nicio tresărire la gândul că pantofii pe care îi voiam, și care se potrivesc perfect cu rochia, i-am uitat în mașina Ligiei. În rest.. tăt normal.
În ciuda faptului că uneori sunt un dezastru cu picioare și păr bălai, sunt pur și simplu mândră de capacitatea mea infinită de a rămâne boemă, de a mă deconecta de tot ce mă înconjoară și de a mă conecta la lumea mea, independent de circumstanțe și absolut involuntar. Într-un mod ciudat, apreciez la mine faptul că nici măcar eu nu mă pot controla.

Am blog lila, și un articol inutil.

Și poză care nu are nicio legătură.
În sfârșit..! Am mult doritul blog LILA! Și nu e doar lila, ci mai are și zâne mici, și o lună zâmbitoare, și floricele.. i-am pus și fundiță, și iepuraș.. adică exact așa cum mi-aș fi dorit să arate un blog, dacă l-aș fi avut, acum 14-15 ani. La acea vârstă, însă, aveam jurnale, și numai eu știu în câte magazine căutam carnețele cu lacăt, sau cât le mai coloram ca să arate ca cel de aici. Scriu de când am învațat să scriu. Hahaha! Literalmente. Orice, numai să scriu. Am completat cel puțin opt jurnale, plus încă doua-trei ‘neoficiale’. Am compus zeci de poezii. Am trimis sute de scrisori. Am scris o carte, de mână. După care am mai scris-o o dată, la mașina de scris. Să nu mai pomenesc de schițe, idei, bilețele. Hm.. am scris foarte mult, pentru cineva care nu activează în domeniu. M-am exprimat, întotdeauna, cu mai multă ușurință, în scris.
Bun, acestea fiind spuse, repet: sunt bucuroasă că am reușit să îmi fac blogul lila. Și chiar dacă pare a fi jurnalul meu de acum 15 ani, chiar dacă e copilăros și îmi veți spune că am crescut și că trebuie să mă maturizez, vă voi răspunde că nu au de-a face una cu alta, și oricum nu am să-l schimb, în acest an. Cred.
E oaza mea de basm, așa cum sunt și carțile de povești pe care le ador, desenele animate pe care le iubesc, sau zânele pe care le colecționez. Deja mi s-a spus că ar trebui să îi dau o imagine oficială, având în vedere că, citez, „ai un anume statut” și (presupun unii că) vreau să ajung mare politician etc etc; nu se poate să scriu pe un blog cu zâne. Ei na.. se poate. Și încă cum! O să vedeți.
Și nu, nu vreau să ajung mare nimic. Vreau doar să schimb lumea în care trăiesc. Să o fac mai colorată, mai veselă, mai pozitivă, mai bună și mai curată. Având in vedere acest lucru.. nu pot lăsa lumea să mă schimbe pe mine, nu-i așa?
Mai gândiți-vă la un lucru.. e bine că am un loc în care să mă desfășor. Mult mai bine decât să îmi redecorez casa, cafeneaua, sau garderoba! Deoarece sunt în perioada lila.. și până nu trece, nu trece.
Pe de altă parte, bucurați-vă că nu e roz și nu e cu Barbie.

Confesiuni si paradoxuri.

Acum aproximativ o lună m-am uitat la „Eat, Pray, Love”. După primele secvențe ale filmului am avut impresia că îmi este adresat, că este facut numai pentru mine. Nu-mi venea să cred ca vocea mea interioară a făcut un film doar pentru a-mi putea arăta limpede și clar ce am de făcut! Incepând de a doua zi am intrat într-un fel de transă. EAT. Din care nu am reușit să ies, încă. Mi-am spus ieri că voi ieși azi.. Am să vă anunț dacă am reușit. Imi propun ca în luna ce urmează sa tatonez capitolul PRAY, cu toate că starea de spirit nu mă ajută.

Printre altele, săptămâna trecută m-a vizitat Depresia. Ne cunoaștem bine, așa că nici măcar nu a bătut la ușă. Eram pe canapea, citeam o carte, sau cel puțin asta încercam. S-a așezat lângă, nu a trebui să-i fac loc, e slabuță Depresia mea. Când am simțit-o lângă mine am lasat cartea, știam că nu are sens să o țin în mână degeaba.
– Bucuroasă de oaspeți? mă întreabă.
– Care oaspeți..? Tu ești de-a casei.
Nu zâmbesc, o privesc doar, să văd dacă s-a schimbat în timpul în care nu ne-am văzut. Da. E mai slabuță decât era ultima dată. Si mai palidă.
– Ei na’, spirituală ca de obicei, îmi răspunde plictisită.
– Cu ce ocazie pe la mine? Nu te-am chemat, de data asta.
– M-ai chemat de atâtea ori încât vizita asta e un bonus, înțelegi? Un bonus pentru clienți fideli.
– Aham.. ok. Singură?
– Nu chiar.. Am venit cu Foamea.
– Ah.. Minți. Ai trimis-o înaintea ta! Ai schimbat tactica. Bun.. Incepusem deja să mă plictisesc de Epuizare.
– Nu mint. Ai uitat ca noi nu MAI mințim?
– Ei.. mai mințim și noi..
– Nu. Nu mințim.
– Bine..
– In fine.. A venit ea și înaintea mea, dar de data asta am venit împreună. Vei înțelege. Am adus și Atenția cu mine.
– Păi de ce? Sunt atât de atentă în general..
– Nu are nimic de-a face. E altfel, dacă îmi servește mie. Altfel de atenție. Ca și Foamea. Altfel.
– Ok.. Cum spui tu. Stai mult?
– Hm, nu cred. A venit frigul, am de vizitat multe case.
– Si de ce nu m-ai ocolit atunci? Noi ne vedem periodic.. puteai veni mai târziu.
– Nu. Cu tine stă altfel treaba. Ai nevoie de mine, să te cunoști. Si eu am nevoie de tine, să te cunoști.
– Ai îndoieli legat de ceea ce ești? Si de ceea ce sunt eu?
– Da. Am, din momentul în care ai început să ai și tu. Am crezut că te cunosc, așa cum ai crezut și tu. Când mi-ai demonstrat că nu, mi-am dat seama câtă dreptate ai, în neștiința ta. Nu am vrut niciodată să-ți fac rau, deși ți-am făcut. Nu am știut că-ți fac, până când nu mi-ai aruncat asta în față și m-ai alungat. De atâtea ori. Iar eu am revenit, periodic. Nu vreau să fiu departe.. știi? Pentru că nu am cum. Suntem una. Ai nevoie de mine așa cum eu nu exist fără tine. Vreau să te învăț. Si vreau să aflu dacă sunt în stare să fac asta.

Paradoxal, fiecare depresie mă ridică, dupa ce mă dă de pământ. Mă ridică mai sus decât eram în momentul în care m-a vizitat.
Timp de aproape o lună am făcut același lucru: adică nimic. Am aflat că sunt predispusă la melancolie. De fapt nu eu am descoperit asta, ci un prieten, medic psihiatru, cu care am discutat una-alta într-o zi, pe mess. In speranța că îmi va da câteva pastile-minune care să mă facă să văd viața în roz tot timpul, nu doar când am eu chef, i-am dat un „buzz”. E o cunoștință veche… Diagnostic provizoriu: nu, nu sunt nebună, nici în drum către.. sunt doar predispusă la melancolie, orice ar însemna asta. Nici măcar nu m-a întrebat ce stări am, după ce i-am trântit acel buzz și i-am scris cu majuscule: „Dă-mi ceva, că m-am săturat. M-am săturat eu de mine. Dă-mi ceva care să-mi anuleze creierul pentru cel puțin câteva zile. Nu mai vreau să duc lupta asta tâmpită”.
Ah, da.. și sunt mult prea empatică. Dar asta știam.
Care luptă? Ei bine, habar nu am. Daca aș ști cu cine sau cu ce lupt, aș găsi și arme eficiente. Insă habar nu am. E ceva din interior..? Din exterior? Din ambele părți deodată..? Nu știu. Stiu doar că mă chinuie, îmi apasă pieptul zi și noapte, de ani buni, și m-am săturat. Bineînțeles că nu mi-a dat nimic, mi-a recomandat să beau ceai de tei și să mă detașez, să încerc să accept că lumea nu se poate schimba de pe-o zi pe alta. Pffff…
Am căutat explicații de-a lungul vremii, dar nu am găsit niciuna mulțumitoare. Firile astea artistice suntem predispuse la melancolie și poate asta e singura și unica mea problemă.
Poate e faptul că sunt o Elfă obligată să trăiască o viață de om, între oameni, și nu-și găsește ( natural) locul. Poate e karma cea care mă face să plătesc cine știe ce greșeli din viețile anterioare, sau păcatele părinților. Poate așa sunt eu, mai slabă, și am refuzat să recunosc asta.

Am o atitudine cel puțin interesantă și în relații. Nimeni nu reușește să mă țină ‘de tot’, deși relațiile mele au durat întotdeauna ani de zile, mulți la număr. Imi doresc o persoană care să mă accepte lângă numai în proporție de 50%, restul de 50 să mă lase să-mi văd de ale mele. Sunt mult prea îndrăgostită de restul Universului.. Si nu e glumă. Vreau să pot pleca 3 luni la voluntariat în India, vreau să plec o lună să fac Camino.. și să nu mă cert cu nimeni din aceste motive, să nu mi se reproșeze că „nu-mi pasă și nu dau totul”.

Ba da îmi pasă. Mult. Dar nu numai de EL și NOI. Imi pasă de multe alte lucruri și de mulți alți oameni. Nu eu sunt cea egoistă, ci cei care îmi pretind prezența non-stop. Nu aș fi capabilă să îmi dedic în totalitate viața unei singure persoane/familii, deși toți mi-au cerut asta. Exact în acel moment am dispărut. Acum sunt pe cale să dispar din nou. Deoarece nu înțeleg și nu accept ideea. Nu înțeleg cum îmi poți spune că nu-mi pasă de tine, când din timpul meu 50% ți-l acord ție/mie și alt 50% mie și altor mii de persoane. Iar dacă negociem frumos, poate mă convingi să schimb proporțiile și mai câștigi 10-20%. Mai mult, nu.
Lasă-mă să-mi aplic echilibrul, deoarece numai atunci pot da tot ce e mai bun din mine, în orice.
Avea mare dreptate cine a scris că „a iubi o femeie Vărsător este un mare act de curaj deoarece va trebui să iubiți o jumătate de planetă.”
Corect. Sunt o ființă care, cumva, zboară. Poate am aripi invizibile sau poate doar îmi doresc foarte mult să le am și mă comport în consecință. În orice caz, iubesc coliviile. Dar numai pe acelea cu ușița deschisă. La colivia mea deschisă am să mă întorc cu drag de fiecare dată și voi avea grijă să nu îmi simtă lipsa prea mult, să nu creadă că am abandonat-o. Aș avea răbdare să îi explic pe îndelete că ea este casa mea, dar nu am cum să o păstrez frumoasă, proaspătă și deosebită dacă nu ies să îi aduc periodic muguri noi, flori de sezon, câte-o gâză simpatică și veselie din stropii de rouă, cu care să o împodobesc.
De ce simt oamenii nevoia să-ți îngrădească libertatea? De ce să faci numai 3 lucruri, dacă ești în stare să faci 10? De ce consideră că e anormal sau ciudat numai ceea ce nu obișnuiesc ei să facă?
Sunt o idealistă atunci când vine vorba de cupluri.. Ori e cum ‘trebuie’, ori nu e deloc.

Printre atâtea aiureli, mi-am dat seama de un lucru sigur. Sunt o norocoasă. Am început să-mi cunosc Depresia. Am norocul de a-mi permite să aloc timpul necesar analizării depresiilor mele și ale altora, uneori. Am obervat, astfel, că sunt din ce în ce mai slabe. Nu mai puține, ci mai puțin puternice. Nu am reușit însă să-mi dau seama dacă asta e din cauza că am prins eu putere și le anihilez.. ori încep să cedez în fața lor și, încet, să cred că fac parte din mine. Insă acest lucru nu e nimic altceva decât o altă dilemă..
Iar eu zâmbesc în continuare, plină de optimism, de speranțe și planuri mărețe. Nimeni nu mă poate descuraja, nici măcar Depresia, deoarece iubesc viața!!!!….. deși detest modul în care oamenii nu știu să o trăiască.

Nr. 3

…. In timp ce incercam sa imi amintesc unde am pus acel jurnal si care era culoarea lui (aveam multe si toate aveau altfel de coperti), m-am asezat pe fotoliul din living si am privit in jur.
Nu am cercetat niciodata in amanunt aceasta camera. Pe peretele de deasupra canapelei trona un tablou mare, o fotografie in sepia inramata a strabunicului meu si a sotiei lui. Imi placea rama in mod special.
Era ovala si aurie, din lemn masiv vopsit si bogat decorata cu elemente vegetale in stil baroc. Nu se prea potrivea cu fotografia, dar.. imi placea mult rama.
Sotia, adica strabunica, murise la nasterea bunicii Sabina. Tanara din fotografie era palida, cu un aer bolnavicios, si purta o rochie plina de dantelute si zorzoane, care o acoperea pana la gat. Statea intr-un fotoliu crem, lucios parca, sprijinindu-si usor mainile pe pantece. Avea ochii mici, parca tematori, si parul inchis la culoare impletit in 2 cozi, stranse intr-un coc la ceafa.
Strabunicul, in pozitie de drepti langa ea, purta o uniforma alba de ofiter iar pe cap avea o boneta marinareasca. Daca nu ar fi avut mustatile dese si negre ar fi fost leit bunica Sabina. Sau poate bunica Sabina ar fi ajuns sa fie leit tatal ei daca nu ar fi fost cosmeticiana care sa ii smulga din cand in cand mustetile, cu ceara fierbinte.
Pe masuta din marmura roz de langa canapea se afla o rama cu perle false care incadra fotografia parintilor mei in ziua nuntii lor. In jurul lor recunosteam cativa verisori si alte rude.
Tin minte ca ani la rand am fost suparata ca pe mine nu m-au inclus in poza. Mama incerca in zadar sa imi explice ca in acel moment eu eram departe, pe Luna. Iar cand am inteles in sfarsit ce s-a intamplat, la scoala le spuneam tuturor ca eu vin de pe Luna si profesorii ma priveau ciudat.

Am inceput sa analizez zugraveala umflata.. si mi-am dat seama ca ar trebui sa restaurez casa. Pentru prima data imi dadusem seama de gradul ei avansat de degradare. Eram convinsa ca nimic nu e la voia intamplarii si acum ma intrebam daca nu cumva asta era rostul venirii mele : sa constat ca vila strabunicului meu devenea o ruina si ca trebuie sa o renovez.
Imi placea ideea, dar totusi.. parca mi-ar fi placut sa am un scop ‘ mai maret’.
Simteam ca acum si in acest loc se va defini foarte bine viata mea, si scopul pentru care m-am nascut.
O renovare nu poate fi un motiv demn de o reincarnare.
In mod sigur este vorba de altceva.
Am urcat la etaj si am deschis larg toate usile, apoi toate ferestrele, una cate una. Vroiam sa aerisesc toate camerele, profitand de dupa-amiaza proaspata.
Dupa, am iesit sa admir multitudinea de flori parfumate si colorate care impanzeau curtea si gardurile. Aveam parte de o priveliste divina.
Am inchis ochii de placere si.. in mod ciudat si neasteptat, pentru cateva minute m-am simtit Acasa.
……

Capitolul 2..

Sunt o persoana care gandeste mult. Bineinteles, asta nu inseamna neaparat ca si bine sau productiv. Fiecare are o scara proprie pentru masurarea valorilor.
De multe ori gandesc aiurea. Sau ma rog, asa spun unii oameni: ” esti aeriana”. Bingo!
Altii spun ca sunt extrem de profunda. Altii ca sunt prea artista. Stiu asta. Toti stiu, e usor. O simpla privire pe cv-ul meu te lumineaza in legatura cu arta din mine.
Pentru unii sunt prea sensibila si idealista. Cativa imi soptesc timid ca sunt o revolutionara neadaptata. Amandoua deodata.
Puteau fi separat..?
Altii cred ca am descoperit secrete la care nu toti oamenii au acces.
Tata credea ca sunt nebuna, dar nu conta.. imi ierta orice pt faptul ca ii semanam fizic. Cand ma ducea la circ imi spunea, mereu razand, ca mergem acolo deoarece trebuie sa mai socializez si eu. Sa ma simt in largul si mediul meu. Amandoi stiam la ce se refera, fara sa fie nevoie sa o spuna careva.
Un tip cu astrograme a citit in stele ca sunt un spirit foarte batran (a se citi intelept 🙂 ), a vazut el ceva incrucisari de constelatii si a concluzionat ca sunt ” foarte speciala”
si ca am o ” misiune”. Una foarte importanta, a punctat fanul meu nr 1: mama, ca doar nu sunt fiica ei degeaba. Ea este convinsa ca m-am nascut cu secole inainte de vremea mea.
Eu as spune ca am gresit locul, nu timpul.
Surorile mele ma privesc ca pe o specie rara ( detalii nu am cerut).
Lili mi-a spus acum 2 zile ca ar trebui sa fac copii deoarece gena mea e necesara lumii. Am vrut sa ii spun ca stiu la ce se refera, si ca acel lucru, din pacate.. nu e genetic. Spiritul nu se transmite genetic. Dar nu i-am spus. I-am spus doar ca, deocamdata, as prefera sa adopt.
Cineva e convins ca intr-o zi am sa ma fac verde si imi vor creste antenute. Cand au anuntat la tv ca au descoperit o planeta ” cu viata”.. acest cineva m-a sunat sa imi spuna ca mi-au gasit stramosii. Imi mai spune ca ” ceea ce imi doresc eu exista numai in basme”.
Stiu asta. De aceea sunt Elfa. Elfii traiesc in basme.. basmele exista ( imi poate cineva spune ca nu? ). Deci, concluzia e simpla.
Altcineva e convins ca voi reusi absolut tot ce imi propun sa realizez, pe orice plan, in aceasta viata.
Angajatii mei imi spun ” regina” ( nu ma intrebati de ce) si au impresia ca sunt
cea mai ” strong” ( i-am citat) fata pe care o cunosc ei.
In acelasi timp mi-au spus ca sunt prea ” de treaba”. Hm..
Clo a inceput sa rada cand i-am spus ca eu vorbesc cu copacii. Si cu zmeura. Printre hohote mi-a zis..
” da.. mai sunt si din astia ca tine. Putini, prea putini. Eu nu sunt, dar jur ca te inteleg”.
Carmensita crede ca sunt Brigite Bardot follower.
In fine.. Parerile sunt impartite. Si tocmai de aceea nu ma intereseaza nici macar una dintre ele.
Sunt tot ceea ce spun oamenii, si aproape nimic din ceea ce cred ei.
Gandesc asa cum simt si cum sunt. Asta e singura mea misiune. Sa fiu asa cum sunt.
O singura parere mi-a marcat viata. Cineva.. un om drag si necunoscut care m-a salvat, la propriu, s-a uitat cu pricepere in sufletul meu, mi-a sarutat mana si mi-a spus ca sunt tot ceea ce ar fi vrut el sa fie.
.. ” sa nu te uiti.. sa nu te pierzi.. sa fii tot ceea ce trebuie sa fii ” ..

In mai multe momente cruciale ale vietii mele, m-am gandit la sinucidere. Nu neaparat la sinucidere ca la o optiune personala, dar ma gandeam la consecintele ei. Tentatia a existat , banuiesc ca orice om s-a gandit macar o data in viata ca nu mai are nici un rost sa piarda vremea pe aceasta lume. Orice om cult, cum a spus un mare filozof contemporan.
Citisem in niste carti, mai multe la numar, ca persoanele care se sinucid au o karma mult mai grea dupa moarte. Sufletul lor rataceste ani de zile in jurul pamantului pana isi obtine iertarea divina si astfel, sansa (??) de a se reincarna din nou. Hmm.. Halal sansa. Adica de ce as vrea sa ma reincarnez din moment ce m-am sinucis? Chiar de aceea m-am sinucis. Ca sa scap de viata. Nu am reusit sa inteleg care era procesul de fapt. Si am ajuns la concluzia ca sinuciderea nu e o afacere buna. Ma sinucid, nici nu mor de fapt daca sufletul meu rataceste prin zona, si pe langa asta ma mai si obliga ( pardon, imi da sansa) de a lua viata de la capat. Ca si cum nu de asta am fugit de fapt. Ca sa nu mai pun la socoteala faptul ca toti ma vor considera nebuna ( medical, din pacate) dupa moarte si ca nici macar nu ma vor inmormanta in acelasi loc cu toata lumea.
Bine, ultima parte nu ma deranjeaza prea tare, dimpotriva. Cred ca nu mi-e asa ‘ frica’ de moarte precum mi-e de inmormantare. Tocmai de aceea am lasat clar scris, intr-un jurnal, ca eu vreau sa fiu incinerata.
Sper doar ca cineva sa citeasca acel jurnal.. Nu as suporta sa imi stiu pielea si parul dezintegrate.. si nu oricum, ci de catre mii de insecte. Am 2 fobii, dar cea de insecte o depaseste mult prea tare pe cealalta in acest context.
Sa fie toti imbracati in alb si sa fie muzica.. asa cum ascult eu in casa, masina, gradina, baie, birou. O ora intreaga sa fie muzica, iar oamenii prezenti sa ma pastreze in amintirea lor prin acele melodii. Si prin florile pe care ii rog sa le planteze in acea ora, daca tot stau si asculta muzica. Albe, roz si violet.
Sa plec asa cum am am trait.. in alb, in parfum, in culori, in aer, si in muzica. In armonie.
Am sa las un playlist.
As putea sa ii rog si sa manance toti inghetata de vanilie, ca sa fie peisajul aproape complet, dar.. la asta am sa ma mai gandesc.
Inmormantarile clasice sunt neplacute.
Asa ca am abordat o alta optiune: sa traiesc pentru totdeauna.

……

Capitolul 1

Am coborat din masina, am descuiat lacatul si am deschis larg portile ruginite. Scartaind sinistru, acestea descrisera doua semicercuri pe pietrisul de pe aleea invadata de buruieni din curte. Am parcat masina si am am mai zabovit cateva clipe privind vechea casa a familiei. Jaluzelele erau trase. Varul de pe pereti, care candva era de un galben-auriu stralucitor , era acum innegrit si scorojit.
Off.. cat timp a trecut!
Sus, de-a lungul stresinilor se mai vad inca urmele unei vechi decoratiuni de inspiratie greceasca. Usa de la intrare, la care se ajunge dupa ce urci 6 trepte, prezenta crapaturi profunde. Probabil urme ale iernilor umede care umflasera lemnul.
In aer se simtea puternic mirosul placut al marii.
Doamne, ador mirosul marii!
Am incercat de multe ori sa-mi dau seama a ce anume miroase marea. Din ce arome e compusa. Am un simt olfactiv bine dezvoltat, dar uite ca nu am ajuns niciodata la un raspuns clar si concret. Unii cercetatori au spus ca mirosul specific al marii e dat de anumite bacterii.. Hm. Nu m-au convins cu aceasta explicatie, dar as putea gasi o justificare la adresa ei. Bacteriile de obicei produc infectii. De ce? Pentru ca sunt bacterii, evident. Bine, deci.. bacteriile sunt, prin urmare, murdare..? Infectiile nu se produc in locuri curate. Asadar.. locul e murdar sau bacteria? Marea miroase frumos. Nu a curat.. dar a frumos. A ceva special. Daca bacteriile ar fi murdare, marea ar mirosi urat. In fine, justificarea consta in faptul ca bacteriile marii traiesc, unde altundeva decat in mare. Apa. Deci, sunt curate. Ba’ mai mult. Apa marii e sarata. Prin urmare, bacteriile nu sunt numai curate, ci chiar dezinfectate!
Mirosul special al marii este produs de bacteriile ei speciale.
Ar fi trebuit sa ma fac cercetatoare. Sa cercetez tot, chiar si ceea ce spun cercetatorii.

Am urcat incet treptele acoperite de un strat gros de frunze putrede. Nu mai fusesera curatate de foarte multa vreme. Am deschis usa si am intrat in obscuritatea rece si jilava a batranei case abandonate. Cateva raze de soare se infiltreaza prin fisurile de pe acoperis si se rasfrang pe podelele acoperite de un strat fin de nisip.
Caut intrerupatorul si apas pe el. Becul nu se aprinse. Incerc in zadar de cateva ori, pana imi dau seama imbufnata ce s-a intamplat. In mod sigur vecinul nostru, domnul Bottari uitase sa plateasca facturile.. La urma urmei nu e de condamnat, nu mai trecuse nimeni pe aici de ani de zile. Il iert pt neglijenta dar faptul ca trebuie sa stau pana maine pe intuneric ma inspaimanta. Oficiul postal este inchis deja si nu pot plati decat maine facturile restante. Cunosc orarul si modul de lucru al oamenilor de la tara. Si apoi mai stiu ca va trebui sa ma rog de cineva sa vina sa ma rebranseze la retea..
-Asta e! Cu rabdarea treci marea, asa se zice. Spre seara voi aprinde niste lumanari si azi ma voi spala cu apa rece. Nu o sa mor din atata lucru!
Am tras storurile din salon si pe cele de la bucatarie, lasand sa patrunda lumina amiezii. Simteam ca lesin de foame.
Ok, planul era simplu. Voi pune pe foc o oala cu apa sa fierb niste spaghete si pana se intampla asta, imi scot bagajele din masina. Am luat o oala si deschid robinetul. Acesta scoase un huruit puternic urmat de un galgait suspect. Apoi.. nimic. Dintr-odata ma cuprinse deznadejdea. Mi se parea ca toata lumea comploteaza impotriva mea.
-Nu o fi cumva un semn ca am gresit venind aici? Si acum, ce ma fac, ma rog?
O foame disperata ma lovise instantaneu, era reactia mea dintotdeauna atunci cand ma simteam disperata.
-Trebuie sa mananc neaparat! Ce o fi, o fi, mi-am spus eu.
Am inceput sa scotocesc prin camara, eram sigura ca acolo voi gasi ceva cutii de conserve. Am ales una care mi se parea destul de mare pt foamea pe care o simteam si i-am citit eticheta. Ton in ulei de masline, aproape o jumatate de kg. Perfect! Am deschis cutia, am luat in graba o furculita si am mancat direct din cutie, pe neresuflate. Apoi m-am spalat pe maini cu apa minerala, gasisem o sticla langa frigider..

M-am asezat la fereastra si am privit melancolica gradina din spatele casei. Aveam un nod in gat si chiar daca incercam sa ma conving ca totul va fi bine, simteam cum ma cuprinde din nou disperarea. Oare ar fi fost mai bine daca as fi mancat mai mult? Se poate sa nu ma fi saturat? De obicei dupa ce mancam ma calmam instantaneu. Acum nu.
As putea scrie. Metoda e la fel de eficienta ca si mancatul. Dar nu pot. Nu am despre ce. Pot scrie despre sentimente bine definite.
Acum insa, totul e confuz in interiorul meu.

………