De ce nu mai scriu..?

Nu este o întrebare pe care mi-o pun mie însămi, ci o întrebare pe care mi-au pus-o, în ultimele luni, mulți oameni care-mi citeau cuvintele de aici. „De ce nu mai scrii? S-a întâmplat ceva?”. S-au întâmplat multe, dar toate bune și nimic care să mă împiedice efectiv să scriu. Pur și simplu, a dispărut nevoia de-a o face. M-am gândit la acest lucru abia după ce am fost întrebată.. Am realizat că nu am mai scris nimic de șase luni, începutul acestor șase luni fiind și începutul noii mele vieți în altă țară. O viață nouă plină de liniște, plină de satisfacții, de locuri și de lucruri frumoase. Din interiorul meu a dispărut un zbucium pe care, incoștient, îl purtam mereu cu mine. Am sesizat că îl aveam doar după ce a dispărut, de aceea știu sigur că se datora micro-societății în care trăiam. Si atunci m-am gândit că acel zbucium mă provoca să scriu, deoarece nu eram capabilă să scriu decât despre ceea ce simțeam sau trăiam personal. Scriam cumva din nevoia de a o face, despre dorințe, neîmpliniri, împliniri, aspirații, neliniști, oameni care au avut un anume impact asupra mea.. scriam ca să îmi eliberez sufletul de lucruri care îl încătușau sau îl zbuciumau. Am fost mereu o persoană introvertită și mai retrasă, care nu și-a exteriorizat sentimentele, iar scrisul era unicul mod prin care mă mai eliberam. Acum acele lucruri nu mai există, am atins un nivel de liniște interioară care îmi permite să exteriorizez tot ce simt, fără să fiu nevoită să scriu, iar mutarea mi-a permis să mă distanțez de persoanele și locurile care mă agitau. De aceea nu am mai scris, atâta timp. Timp în care am analizat multe, am înțeles multe, am acceptat multe, am schimbat multe și m-am acomodat pe alte meleaguri. Asta nu înseamnă că am renunțat la idee, deloc. Puteam scrie verzi și uscate, zilnic, să-mi dau cu părerea despre toate aberațiile lumii, despre bărbați și femei, despre „De ce părăsesc bărbații femeile” sau „De ce părăsesc femeile bărbații”, despre „De ce sunt unii răi” sau despre „De ce nu sunt alții buni”, așa cum fac cei mai mulți dintre cei care au acum un blog și vor să devină cunoscuți. E plin deja internetul de ei. Nu eu. Eu scriu doar despre ceea ce simt, despre ceea ce trăiesc, despre ceea ce cred cu adevărat că are importanță, așa am făcut de când aveam 13-14 ani și așa fac și pe acest blog, de șase ani de când am început. Pe-atunci nu era la modă, ca azi. 🙂 Nu vreau să obțin nimic din acest lucru, iar dacă vreodată voi face mai mult de atât, va fi pentru a-i răspunde chemării interioare, pe măsură. Nevoia de a scrie a dispărut, motiv pentru care aștept să apară dorința. Si, având în vedere postarea de azi, se pare că se apropie, încetișor. Până se instalează eu le mulțumesc pentru mesaje celor care mi-au trimis mesaje și și-au exprimat îngrijorarea sau dorința de a mai citi articolașe scrise de mine. De asemenea le mulțumesc celor care îmi vizitează în continuare blogul, deși nu mai ‘activez’ de șase luni, încă am zilnic sute de vizualizări. Pe data viitoare! Între timp este posibil să îmi fac un nou blog, deoarece aș renunța la acesta, dar mă mai gândesc și până atunci vă ofer, cu drag, câteva cuvinte valoroase și cu mult sens. Pupici!
„DECI VREI SĂ FII SCRIITOR…”- de Charles Bukowski
Deci vrei să fii scriitor.. dacă nu vine arzător din tine atunci, orice ar fi, nu o face.
dacă nu vine pur şi simplu din inima şi din mintea şi din gura şi din interiorul tău, nu o face.
dacă trebuie să stai ore întregi holbându-te la ecranul calculatorului sau cocoşat peste maşina de scris căutând cuvintele potrivite, atunci n-o face.
dacă o faci pentru bani sau faimă, n-o face.
dacă o faci pentru că vrei femei în pat, n-o face.
dacă trebuie să pierzi ore rescriind şi rescriind la ea, atunci n-o face. dacă-i greu numai să te gândeşti la ea, n-o face.
dacă încerci să scrii precum altcineva, n-o face.
dacă trebuie să aştepţi să iasă din tine, atunci aşteaptă răbdător.
dacă nu iese din tine, atunci fă altceva. dacă întâi trebuie s-o citeşti neveste-tii sau prietenei tale sau prietenului tău sau părinţilor tăi sau oricui altcuiva, nu eşti pregătit. nu fi ca mulţi alţi scriitori, nu fi ca multe alte mii de oameni ce se autointitulează scriitori, nu fi mohorât şi plictisitor şi pretenţios, nu fi consumat de dragoste de sine. bibliotecile lumii s-au săturat de cei ca tine.
dacă nu vine din sufletul tău precum o rachetă, dacă n-ai înnebuni sau te-ai sinucide sau ai ucide dacă n-ai scrie, n-o face. dacă soarele din tine nu-ţi arde interiorul, n-o face.
când a venit cu adevărat timpul, şi dacă ai fost ales, se va întâmpla de la sine şi se va întâmpla până când mori sau moare-n tine.
nu există nicio altă cale. şi n-a existat niciodată o altă cale.

Îmi aduc aminte de Camino.. De-al meu.

Mă gândeam ieri la cum am fost capabilă să parcurg 800 de km pe jos, în 29 de zile, și la cum nu a crezut aproape nimeni că voi reuși. Mama era emoționată de faptul că mă voi dezamăgi singură (cel puțin așa cred, deoarece nu mi-a confirmat niciodată), iar restul persoanelor erau convinse că după trei-patru zile încep să sun disperată după un salvator, care să mă scoată din ghearele munților și să-mi pregătească o baie fierbinte cu spumă și tot tacâmul. Ei bine, n-a fost așa. Eu când plec, plec. Așa blondă, boemă, ruptă de realitate cum recunosc că sunt de prea multe ori, odată ce iau o decizie, e bună luată.
Pe vremea aceea, în 2010, m-am hotărât într-o joi seara să fac El Camino, iar luni eram deja acolo, cu tot echipamentul în cârcă. Prima zi a fost cruntă; nu umblasem niciodată atât pe jos și nu cărasem niciodată ceva mai greu decât ghiozdanul din școala generală. Numai eu știu cum am ajuns la primul adăpost, după vreo 30 de km făcuți în munți, pe caniculă, în iulie. Stiam doar că mi se rupea spatele, la propriu. Nu era de mirare, purtam o greutate de 14 kg în condițiile în care mi s-a spus clar că rucsacul trebuie să aibă maxim 10% din greutatea mea. Cântăream vreo 56 de kg, deci purtam în mod cert un bagaj pentru doi oameni mai grei decât mine.
Să vă povestesc ce aveam, căci de acest lucru mi-am amintit ieri și am râs singură, în hohote.
Cumva, nu știu exact cum, m-am gândit că un pelerin care se respectă, care mai e și fată cochetă de felul ei, își pune neapărat o placă de păr în rucsac. Pentru orice eventualitate!
Tot pentru orice eventualitate, mi-am pus și două rochițe. Drăguțe, decente, care mergeau perfect cu perechea de sandale cu toc pe care am înghesuit-o în bagaj. La ce m-am gândit..? Habar nu am, cel mai probabil e că nu am gândit.
Bineînțeles, ca orice blondă care se consideră mai puțin blondă, mi-am pus și trei cărți. Filozofie grea, nu orice. La asta chiar m-am gândit, și-mi imaginam că după 8-9 ore de mers pe jos, voi fi atât de relaxată încât ceva de citit îmi va prinde de minune. Nici prin gând nu mi-a trecut că s-ar putea să plec la 6 dimineața, zilnic, să ajung (oriunde) pe la 6 seara, să mă cazez, să mănânc, să fac un duș, să spăl și să cad ruptă de somn în sacul de dormit. Aveam și un caiet-jurnal, în care intenționam să scriu tot ce se petrece, zilnic.
Mai era în rucsac și o gentuță, cam de două kilograme, de cosmetice. Și nu doar șampoane, creme, balsamuri, uleiuri de corp.. ci inclusiv fond de ten. Aveam până și ojă, la pachet cu dizolvantul. Doar plecam pentru o lună de-acasă! Mi-am pus și demachiant. De ce? Din motivele din care mi-am pus și placa, probabil. Sau feonul, că de ăsta uitasem să pomenesc, ori accesoriile, a se citi: cercei, brățări, două coliere pentru rochițe și un ceas.
Așa.. Pe lângă toate astea, mai împachetasem două rânduri de haine pentru dormit, trei rânduri pentru pelerinajul în sine, ghete de munte, sandale de munte, două prosoape.. și nu mai știu ce lucrușoare de care nu îmi mai aduc aminte.
Când m-a văzut doamna de la adăpostul în care m-am cazat după prima etapă, s-a uitat lung la mine. M-a lăsat să mă acomodez, să mă liniștesc, să mănânc, și apoi m-a chemat la ea. M-a rugat să îi dau voie să vadă ce port în ruscac, deoarece i s-a părut exagerat de plin. Fără nicio temere, i-am prezentat bagajul. A înlemnit. După câteva secunde a început să se mire, ca în final să izbucnească în râs. Mi-a spus:
– Fata mea, dacă tu pleci mâine cu același bagaj, îți promit că în trei zile ești înapoi în România, cu probleme serioase la spate și genunchi.
I-am răspuns că nu renunț la Camino sub nicio formă.
– Atunci trebuie să renunți la bagaj, mi-a zis ea. Am făcut de șase ori acest pelerinaj, lasă-mă să îți spun eu exact de ce ai nevoie. Surplusul ți-l trimit, prin poștă, acolo unde dorești.
Am fost de acord, deoarece partea care mă îngrozea din tot Camino era rucsacul. Este cel mai greu lucru din toată experiența.
A doua zi am pornit din nou la drum cu: ghete de munte, două perechi de șosete, un tricou pentru dormit, un pantalon scurt, unul lung și două tricouri pentru drum, un săpun de casă cu care să spăl hainele zilnic, pe care îl foloseam și la duș deoarece era deosebit de hidratant, o bucată de bumbac foarte bun care se usca în 5 minute, în loc de prosop, o cremă de corp cu factor de protecție solară 50, pe care o foloseam și pentru a-mi hidrata față, un balsam de buze cu aceeași protecție (și astea au fost singurele cosmetice pe care le-am avut cu mine pe toata perioada), un flaconel cu 30 ml de șampon, altul cu balsam, jurnalul, sacul de dormit, pelerina de ploaie, ceva soluție pentru insecte, o eșarfă să-mi acopăr părul, un hanorac.. și cam atât. Noul meu bagaj cântărea aproape 8 kg (deoarece mai duceam apă, ceva de mâncare), încă avea mai mult decât ar fi trebuit, dar mult mai puțin decât cântărea cu o zi în urmă. E adevărat că următorii 35 de km am simțit că zbor! Doamna aceea drăguță s-a ținut de cuvânt, mi-a împachetat tot ce scosesem din rucsac și a trimis pachetul la sora mea. Înainte să plec, mi-a spus:
– Să fii atentă de-acum.. deoarece bagajul unui pelerin îl caracterizează. Nu căra după tine, în viață, lucruri inutile, pentru că îți vor pune multe piedici și din cauza lor nu vei ajunge acolo unde dorești.
Mare adevăr a grăit.
În acea lună, pe lângă multe alte lucruri, am redescoperit tainele, avantajele și frumusețea simplității, atât legat de viața în sine cât și legat de viața ca femeie; avantaje de care mă bucur în ziua de azi și de care mă voi bucura atâta timp cât voi trăi.
Pentru cei care nu le-au văzut, mai multe poze găsiți în capitolul „Camino” de pe acest blog. Am să revin, cândva, cu povestioare de pe drumul care a fost, și rămâne, unul dintre cele mai minunate lucruri pe care le-am făcut.

Ceva frumos. Tare frumos.

Nu m-am putut abține; mi-a plăcut atât de mult ce am văzut încât am simțit nevoia să arat și altora. O minunăție de pădure plină de flori, la câteva sute de metri depărtare de căsuța mea, în care m-am plimbat ieri cu draga mea prietenă, Lucia. Iar în ultima fotografie vedeți un funduleț pufos de bondar! 🙂 Nu a stat cuminte să-i pot imortaliza și ochișorii.. se ‘bălăcea’ entuziasmat în soare și în petale.

Acuarelă în văzduh

Așa a arătat cerul meu ieri, timp de doar două minute. Din fericire eram afară și am reușit să-l văd și să fac o fotografie. Întotdeauna m-au fascinat culorile de la apus sau răsărit de soare și le-am fotografiat de nenumărate ori, dar până acum nu am văzut, niciodată, un ciclamen atât de pur combinat cu un albastru atât de.. albastru.
Îmi lasă impresia că mă uit la o hârtie pe care nu s-a uscat acuarela și mă minunez, pentru a nu știu câta oară, de frumusețea, perfecțiunea și complexitatea Universului.

Creatori de lumi

O prietenă foarte dragă mi-a spus cândva că mă admiră pentru capacitatea de a-mi crea propria lume, și mai ales pentru capacitatea de a mă izola și de a trăi în ea. Afirmația ei m-a făcut să înțeleg multe lucruri, cel mai important fiind acesta: calea sigură către fericire este fuziunea interiorului tău cu exteriorul dat, oricare ar fi el. Asta presupune crearea mediului exterior necesar interiorului tău; nu invers. Nu acceptarea lumii așa cum e ea. Dacă procedezi invers este foarte posibil să îți înrăiești inima și să-ți acrești sufletul, dar dacă ai un interior plăcut atunci trebuie să adaptezi ceea ce există în afara lui astfel încât interiorul să tresare de plăcere când se ‘lovește’ de exterior.
Nu contează că e necesar să-ți închipui (sau chiar să crezi!) că în grădina ta există elfi și pitici, că fiecare animăluț e prietenul tău, că în fiecare floare locuiește o zână și că fiecare copac abia așteaptă să îi vorbești, că fiecare experiență negativă este o mare lecție și-ți aduce, în final, mai mult bine decât rău .. nu contează nici zâmbetele ironice ale apropiaților când aceștia îți spun că ești un copil în corp de adult și că ar fi bine să trăiești cu picioarele pe pământ.. Important este ca aceste lucruri să îți înfrumusețeze într-adevăr traiul și viața de zi cu zi. Să acceptăm pur și simplu să trăim într-o lume care pentru noi este neprimitoare ar fi stupid, ca și cum am pretinde ca un pește să trăiască în acid sau în alcool doar pentru că sunt și acestea lichide.
Fiecare dintre noi ar trebui să încerce măcar să își creeze exteriorul după modelul interiorului.
Partea bună? Se poate!
Partea rea..? Se poate!
Și totuși, partea bună e mai bună.

Televiziunea din România- jenantă.

Am precizat cândva că nu mă uit la televizor (deloc) de doi ani, iar de aproximativ șapte ani nu urmăresc nicio știre și nicio emisiune de divertisment de pe niciun post de televiziune. Detest știrile (le consider manipulante, macabre, mincinoase și, cu anumite excepții, inutile) iar pentru divertisment prefer (fără pic de îndoială!) alte activități. Îmi plăceau doar reportajele-documentar difuzate de Discovery, History, NatGeo, Travel și câteva emisiuni culinare. Atât. În ultimele zile mi-am dat seama că într-adevăr nu am pierdut nimic- televiziunea din România a rămas jenantă, de la cel mai puțin vizualizat post până la cel mai popular. Cumva obligată fiind de împrejurări am urmărit, timp de două zile, câteva fragmente din diverse emisiuni și știri și, dezgustată, îmi scriu părerea aici. Nu că părerea mea ar conta sau ar schimba ceva; să nu se simtă nimeni jignit, gusturile sunt gusturi.
Prin urmare: emisiuni de rahat, pline de vulgaritate, superficialitate, prostie și incultură crase, știri plictisitoare, exagerate, de umplutură sau de groază, jurnaliști de doi bani, reporteri din ce în ce mai ‘deștepți’ care recita mult și nu spun nimic interesant aka oameni încărcați cu diplome și cu deranjant de puțină inteligență nativă. Plus o mulțime de agramați și analfabeți, pe principiul „dacă inteligență nativă nu este, nici nu ne obosim să o cultivăm”. Nimic, nimic educativ sau măcar plăcut ochilor! Iar eu sper că majoritatea muncește gratis pe-acolo, deoarece ar fi culmea să ia și bani pentru atâta stupizenie și inutilitate.
Penibil. Este părerea mea acum, a fost părerea mea și acum doi ani, motiv pentru care am renunțat total la TV.
P.S.
„Au murit dân cauză la incompetența instituțiilor, care instituții nu există dăcât ca forme dă vorbire. Dân cauza asta au murit, nu dân cauza că s-au prăbușit cu avionul”.
Da, Mircea Badea este cu siguranță și el jenant. În exprimare, atitudine și mimică. Ei.. ce se aseamănă se adună.
Subscriu la: „Găsesc televiziunea foarte educativă. De fiecare dată când cineva porneşte televizorul, mă duc în camera cealaltă şi citesc o carte.”
Mi-aș dori să procedeze din ce în ce mai multă lume așa.

Urări pentru început de an

În preajma sărbătorilor de iarnă o anumită ‘febră’ cuprinde mințile și inimile oamenilor, lucru pe care sinceră să fiu niciodată nu l-am înțeles. Nu l-am înțeles deoarece durează doar atât cât durează sărbătorile și se întâmplă exact la fel an de an. În nicio altă perioadă lumea nu vorbește mai mult despre fericire, bunătate, iertare, dragoste. În nicio altă perioadă nu ne facem mai multe promisiuni, cu precădere nouă înșine: că o să fim mai buni, că o să facem aia, o să o facem și pe cealaltă, o să renunțam la una, o să renunțăm la alta.. Din păcate ne trece tot entuziasmul în câteva zile, deodată cu magia colindelor și aburul alcoolului. Mai nou nici tradiționalele mesaje nu se mai trimit de pe telefon; este suficientă o fotografie reprezentativă (cu un tag) pe Facebook pentru a-ți face urările cunoscute.
Eu nu am să vă urez banalul „La mulți ani și multă fericire!”. Cred că înainte de a atinge acea fericire mai avem multe de făcut. Pentru acest an am o altfel de dorință, pentru noi toți: să învățăm cum să ocolim pietrele de care ne împiedicăm frecvent în viața de zi cu zi, pietre care deși nu se văd, se simt. Și ne rănesc pe noi, apoi îi rănesc pe alții prin intermediul nostru și așa, încetișor, ajungem câteodată să avem un exterior strălucitor și un suflet care sângerează și doare și care, de la atâtea pietre, începe să se transformă în stâncă. Așadar, să facem tot posibilul:
– Să nu mai lăsăm trecutul să ne influențeze prezentul.
– Să nu mai avem pornirea de-ai impresiona, inutil, pe alții.
– Să nu ne mai trăim viețile conform așteptărilor altor persoane, ci așa cum ne dorim.
– Să scăpăm de frică; de orice fel de frică.
– Să nu le mai punem celorlalți etichete și să nu-i mai judecăm, sub nicio scuză sau justificare.
– Să nu ne mai găsim singuri scuze și justificări.
– Să acceptăm schimbarea și să-i vedem părțile bune. Întotdeauna există părți bune.
– Să scăpăm de obsesia de a controla totul.
– Să ne recunoaștem greșelile, să le remediem și să nu mai căutăm vinovați pentru orice lucru neplăcut pe care îl trăim.
– Să ne cerem iertare dacă e cazul, deși preferabil ar fi să evităm să ajungem în astfel de ipostaze, făcând tot posibilul să nu mai greșim.
– Să renunțăm la autosuficiență și la „eu știu cel mai bine!”.
– Să iertăm. Să iertăm și să zâmbim.
– Să nu ne mai plângem.
– Să nu mai criticăm. Pe nimeni și nimic.
– Să nu mai bârfim niciodată!
– Să ne îngropăm orgoliul și trufia adânc, undeva de unde să nu le mai putem scoate în lume vreodată.
– Să învățăm că părerile de rău nu vindecă răni.
– Să adoptăm, în schimb, smerenia și blândețea, și să nu mai acționăm/reacționăm niciodată fără ele.
– Să iubim. Să iubim TOT, necondiționat.
– Să fim recunoscători că am primit un an nou de viață și să încercăm să facem din el cel mai frumos an.
– Să repetăm aceste lucruri în fiecare început de ianuarie.
Dacă suntem perseverenți, sunt convinsă că vom avea parte de ani din ce în ce mai minunați, de-acum încolo.. deoarece noi, înainte de a fi orice, suntem suflete. Iar un suflet frumos înseamnă un om frumos, și un om frumos înseamnă nu una, ci mai multe vieți frumoase. Așa cum atât de bine a spus părintele Arsenie Boca: „Nu se poate să nu se poată!”
Doamne-ajută!

Crăciunul, atunci și acum.

Bineînțeles că am adorat întotdeauna Crăciunul, și nu cunosc nici măcar o persoană care să simtă altfel.. Până să înțeleg de fapt ce reprezintă l-am asociat cu zile intense de pregătiri culinare, bucurie multă, curățenie, inegalabilul Moș Crăciun și eram convinsă că toate se fac pentru el, pentru a-l primi așa cum se cuvine. Mulți ani nu am avut altă responsabilitate decât să împodobesc bradul, alături de tata. Se pare că niciuna dintre cele patru femei câte eram în casă nu ne pricepeam atât de bine la acest lucru, deoarece absolut în fiecare an el îl făcea. Mama gătea toate bunătățile, sora cea mare făcea prăjiturile, cea mijlocie era as la curățenie iar eu zburdam pe lângă fiecare și le mai dădeam câte o mânuță de ajutor sau le încurcam, după caz. Cadourile primite erau folositoare chiar dacă erau simple, primeam căciulițe, mănuși, bluzițe tricotate de mama, podoabe de brad confecționate de restul familiei din vată, pânză și mărgele, fructe și jucărioare care mă învățau ceva, nu tot felul de chestii inutile dar pompos ambalate.
După ce am crescut și am fost nevoită să particip activ la toate activitățile, Crăciunul mi-a plăcut la fel de mult. Îmi place și acum, când trebuie să le fac eu pe toate. Si totuși.. parcă era mai frumos atunci, demult.. Nu pentru că eram eu mică, ci pentru că viața și lumea erau altfel. Pentru că Moș Crăciun venea doar în noaptea dedicată lui, nu îl vedeai zilnic în toate magazinele, bananele și portocalele erau un deliciu exclusivist al acestor zile, pentru că nu aveam brazi artificiali, perfecți, și toată frumusețea pomilor stătea în îndemânarea și simțul estetic al celor care îi împodobeau. Nu prea existau pe-atunci case sau curți de bloc fără câte un om de zăpadă, ceea ce azi rar mai vedem. Toată casa mirosea a pădure, aveam globuri din sticlă, nu din polistiren și bomboane delicioase învelite în hârtie lucioasă și frumos colorată. Pe străzi vedeai frecvent copilași trași pe săniuțe de către părinți, mergeam la colindat din plăcere și nu primeam bani ci mere parfumate, colăcei și nuci. Era altfel deoarece prăjiturile erau făcute în casă (nu cumpărate din laboratoare) cu ingrediente naturale, și fiecare femeie se străduia să învețe secretele preparării lor pentru a-și impresiona familia și invitații; frișca grea și aromată se făcea din smântână grasă, cremele, foile, aveau ouă, miere și lapte proaspăt, nu erau făcute din prafuri.. vinul servit musafirilor era obținut din struguri de grădină, nu din pastile, pe colindători îi prindea dimineața în casele prietenilor și nu prin cluburi. Sunt multe alte detalii pentru care prefer Crăciunul de atunci în detrimentul celui de acum. Cu trecerea anilor am evoluat tehnologic dar ne-am pierdut din sensibilitate, din simplitatea aceea atât de plăcută, ne-am îndepărtat de ceea ce înseamnă omul în esența lui. Ne-am transformat în opulență și cam atât, în exterioare strălucitoare și interioare fade, plictisite. Și am transformat la fel și lucrurile din jurul nostru.
Însa, așa cum o fi, e Crăciun și e motiv de sărbătoare, așa că vă doresc tuturor să aveți parte de zile pline de spor, de magie, naturalețe, dragoste și tradiții. Meditați la ce-a fost, ce este, și ce-ar putea fi (atât în sensurile negative cât și cele pozitive) și, atât cât este posibil, nu dați priceperea mânuțelor voastre pe niciun produs fabricat în serie; nu schimbați tradiția pe niciun fel de modă.
Sărbători fericite!

Mă întreb..

..ce s-ar alege de lumea asta dacă oamenilor li s-ar putea citi gândurile..? Să nu fim capabili să le ascundem după cuvinte, gesturi, maniere, aparențe. Să fie văzute în totalitate, de către toți cei care trec pe lângă noi. Ce am mai gândi atunci când am ști că toți știu ce gândim? Am reuși, oare, să ne stăpânim, să ne educăm și să ne controlăm mintea, lucru atât de greu de realizat chiar și acum, când e ascunsă de ochii tuturor și stă la adăpostul zâmbetelor?
Mă întreb, ce s-ar alege de lumea asta daca tuturor li s-ar putea privi sufletele..? Să existe o scară a nuanțelor de la alb la negru. Să poată vedea cu ochiul liber, oricine, care sentimente ne domină și ghidează viața în realitate, ce culoare avem, ce anume suntem cu adevărat, în detrimentul a ceea ce pretindem că suntem sau am vrea să fim.
Mă întreb.. ce s-ar alege de noi dacă ne-am putea privi, unii altora, inimile? Dacă am putea vedea cât de lovite sunt, cât de tare bat, cât de aproape de moarte sunt, cât de primitoare, cât de ferecate, cât de înghețate, cât de pătimașe.
Mă întreb ce am afla despre lumea asta dacă am deveni transparenți, deschiși. Dacă am afla ce lucruri îi fac pe unii să fie mincinoși, nemiloși, fără respect și indiferenți la suferințele semenilor; dacă am afla ce lucruri îi fac pe alții să fie mai sensibili, mai empatici, mai iubitori?
Am găsi sfârșitul lumii sau, dimpotrivă, Paradisul pierdut?

Cadouri!

Virtuale, și de data asta. 😀 Ca să nu mai spună unii că internetul nu are suflet. Pentru că aici, ca peste tot, „omul bun trebuie cunoscut și cel rău, recunoscut”. Iar noi vedem lumea din exterior nu așa cum e, ci așa cum suntem noi în interior. Vă trimit gânduri frumoase (podoabele din imagini le-am făcut tot eu, au fost deja dăruite) și sper că Moșul a fost atent cu cei cuminți și explicit cu cei mai răuți. :*