Din nou scriu despre asta, dar nu am ce face, să mă abțin este peste puterile mele. 🙂 Chiar mă gândeam la un moment dat că mi-ar plăcea să elaborez, cândva, o teză de doctorat în filosofie, numai pentru a încerca să aduc lucruri noi în domeniul iubirii. Probabil nu o voi face niciodată, dar ideea mi-a trecut prin căpșor. „Iubirea este dincolo de lege, de reguli, de norme, de convenţii sociale absurde, este dincolo de aşteptări raţionale şi modele prescrise de comportament, dincolo de normalitatea îndrăgită de statistici și psihologi”. Problema asta a iubirii se pare că devine din ce în ce mai periculoasă pentru omenire, atât de periculoasă încât (am citit acest lucru cu vreo trei ani în urmă) o mulțime de medici au cerut să fie inclusă în categoria bolilor psihice. Printre simptomele acestei ‘boli’ regăsim gândurile obsesive despre o anumită persoană, schimbările bruște ale dispoziției, insomnia, tendința de victimizare, tendința de umilire, o doză mărită de răutate la adresa unui potențial adversar, o serie de fapte negândite și impulsive, înfometarea, dureri fizice și alte lucruri nu tocmai plăcute. Lucruri pe care, hai să fim sinceri, toți le-am experimentat măcar o dată în viață. Fără excepție! Orice om, indiferent de vârsta sa, statutul său, inteligența sau aspectul fizic, a suferit măcar o dată din dragoste. Aici intervine ‘secretul’: nu suferi efectiv atunci când iubești, ci suferi atunci când iubești și ești respins sau abandonat. Prin urmare, se pare că iubirea devine o boală numai atunci când nu este împărtășită. Si, dacă tot am ajuns aici, de ce nu este iubirea mereu împărtășită? Concluzia mea: pentru că habar nu avem cum, ce, pe cine sau de ce, iubim. Pentru că ne lăsăm purtați pe aripi de vânt de corpuri frumoase, de vorbe dulci, de fapte și lucruri care ne ‘fură ochii’, fără să avem răbdare să descoperim cel mai important lucru în acel om, și anume sufletul său, sau afinitatea sufletului său cu sufletul nostru. Iar când ne trezim într-un taifun în care nu mai știm cum am intrat și nici cum să ieșim din el, e cam târziu, deoarece căzătura, lovitura, este absolut inevitabilă. Dar.. din toate se învață. De aceea e necesar să înveți să iubești, să iubești întâi sufletul unui om, abia apoi pe omul în sine, iar dacă nu-i poți iubi sufletul mai bine vezi-ți de drum și nu-ți mai complica viața. Când sufletele se potrivesc și se mulează unul pe altul, nu mai există motive reale de suferință. Doar atunci iubești și ești iubit; restul sunt simple relații, lecții, încercări și nimic mai mult.

Poate vi se pare ciudat ce am scris, dar dacă analizați mai profund veți vedea că nu e ciudat deloc. Faceți un exercițiu de imaginație. Si dacă vreți să aflați dacă vă iubiți într-adevăr partenerul, închipuiți-vă că mâine o vrăjitoare l-ar transforma, fizic, în cu totul altă persoană decât este acum, dar i-ar lăsa același suflet, aceeași voce, același interior, aceleași obiceiuri. Alt om, aparent, dar același om în esență. I-ați recunoaște privirea, deși v-ar privi cu alți ochi? I-ați accepta atingerea, deși v-ar atinge cu alte mâini? I-ați iubi vocea, deși ar trebui să o asociați altor buze..? Acum, imaginați-vă că lucrurile se întâmplă invers, vrăjitoarea îi lasă exteriorul dar îi schimbă interiorul. Același om, aparent, dar cu totul alt om în esență; aceleași trăsături dar altă voce, altă privire, alte gesturi. Cu care dintre cei doi v-ar fi mai ușor, sau mai greu, să trăiți în continuare?
Eu mi-am găsit răspunsul, iar acesta se regăsește în titlu. Si așa îți dai seama ce înseamnă să iubești interiorul unul om iar eu susțin că da, iubești un om cu adevărat numai atunci când îi iubești sufletul. Atunci îl vei iubi la fel de tare, sau chiar mai tare, peste 30-40 de ani când, fără ca vrăjitoarea să intervină, își va schimba aspectul fizic aproape în totalitate. Nu va conta că mâna care te va mângâia va fi slăbită, tremurândă, cu pielea brăzdată de ani, atâta timp cât prin ea te va mangâia sufletul acela mereu tânăr pe care îl iubești. Nu va conta că brațele îmbătrânite nu vor mai avea aceeași putere și pasiune în ele, atâta timp cât în îmbrățișarea lor sufletul tău va descoperi sufletul pe care îl iubește. Nu va conta efectiv nimic, dacă iubești cu adevărat, pentru că iubirea nu înseamnă atât de mult să vezi și să auzi, cât înseamnă să simți.
Iubim cu adevărat numai atunci când iubim suflete. De aceea iubirile adevărate se numesc suflete pereche, și nu altfel.
Lăsând la o parte imensele satisfacții sufletești, relațiile pline de iubire devin relații cu adevărat terapeutice, relații în care te vindeci de toate rănile din trecut, relații în care devii un om mai frumos până și fizic, relații în care înveți să fii cu adevărat generos și să accepți o mulțime de diferențe. De aceea vă sfătuiesc pe toți: iubiți! Iubiți cu adevărat, îndepărtați toate piedicile și prostiile sociale, toate prejudecăţile, normele închipuite, falsele valori morale sau religioase care stau în calea voastră și a iubirii voastre. Iubiți, deoarece nu aveți nimic mai bun, sau mai important, de făcut în viața asta.
Planeta iubirii

Anunțuri