De ce nu mai scriu..?

Nu este o întrebare pe care mi-o pun mie însămi, ci o întrebare pe care mi-au pus-o, în ultimele luni, mulți oameni care-mi citeau cuvintele de aici. „De ce nu mai scrii? S-a întâmplat ceva?”. S-au întâmplat multe, dar toate bune și nimic care să mă împiedice efectiv să scriu. Pur și simplu, a dispărut nevoia de-a o face. M-am gândit la acest lucru abia după ce am fost întrebată.. Am realizat că nu am mai scris nimic de șase luni, începutul acestor șase luni fiind și începutul noii mele vieți în altă țară. O viață nouă plină de liniște, plină de satisfacții, de locuri și de lucruri frumoase. Din interiorul meu a dispărut un zbucium pe care, incoștient, îl purtam mereu cu mine. Am sesizat că îl aveam doar după ce a dispărut, de aceea știu sigur că se datora micro-societății în care trăiam. Si atunci m-am gândit că acel zbucium mă provoca să scriu, deoarece nu eram capabilă să scriu decât despre ceea ce simțeam sau trăiam personal. Scriam cumva din nevoia de a o face, despre dorințe, neîmpliniri, împliniri, aspirații, neliniști, oameni care au avut un anume impact asupra mea.. scriam ca să îmi eliberez sufletul de lucruri care îl încătușau sau îl zbuciumau. Am fost mereu o persoană introvertită și mai retrasă, care nu și-a exteriorizat sentimentele, iar scrisul era unicul mod prin care mă mai eliberam. Acum acele lucruri nu mai există, am atins un nivel de liniște interioară care îmi permite să exteriorizez tot ce simt, fără să fiu nevoită să scriu, iar mutarea mi-a permis să mă distanțez de persoanele și locurile care mă agitau. De aceea nu am mai scris, atâta timp. Timp în care am analizat multe, am înțeles multe, am acceptat multe, am schimbat multe și m-am acomodat pe alte meleaguri. Asta nu înseamnă că am renunțat la idee, deloc. Puteam scrie verzi și uscate, zilnic, să-mi dau cu părerea despre toate aberațiile lumii, despre bărbați și femei, despre „De ce părăsesc bărbații femeile” sau „De ce părăsesc femeile bărbații”, despre „De ce sunt unii răi” sau despre „De ce nu sunt alții buni”, așa cum fac cei mai mulți dintre cei care au acum un blog și vor să devină cunoscuți. E plin deja internetul de ei. Nu eu. Eu scriu doar despre ceea ce simt, despre ceea ce trăiesc, despre ceea ce cred cu adevărat că are importanță, așa am făcut de când aveam 13-14 ani și așa fac și pe acest blog, de șase ani de când am început. Pe-atunci nu era la modă, ca azi. 🙂 Nu vreau să obțin nimic din acest lucru, iar dacă vreodată voi face mai mult de atât, va fi pentru a-i răspunde chemării interioare, pe măsură. Nevoia de a scrie a dispărut, motiv pentru care aștept să apară dorința. Si, având în vedere postarea de azi, se pare că se apropie, încetișor. Până se instalează eu le mulțumesc pentru mesaje celor care mi-au trimis mesaje și și-au exprimat îngrijorarea sau dorința de a mai citi articolașe scrise de mine. De asemenea le mulțumesc celor care îmi vizitează în continuare blogul, deși nu mai ‘activez’ de șase luni, încă am zilnic sute de vizualizări. Pe data viitoare! Între timp este posibil să îmi fac un nou blog, deoarece aș renunța la acesta, dar mă mai gândesc și până atunci vă ofer, cu drag, câteva cuvinte valoroase și cu mult sens. Pupici!
„DECI VREI SĂ FII SCRIITOR…”- de Charles Bukowski
Deci vrei să fii scriitor.. dacă nu vine arzător din tine atunci, orice ar fi, nu o face.
dacă nu vine pur şi simplu din inima şi din mintea şi din gura şi din interiorul tău, nu o face.
dacă trebuie să stai ore întregi holbându-te la ecranul calculatorului sau cocoşat peste maşina de scris căutând cuvintele potrivite, atunci n-o face.
dacă o faci pentru bani sau faimă, n-o face.
dacă o faci pentru că vrei femei în pat, n-o face.
dacă trebuie să pierzi ore rescriind şi rescriind la ea, atunci n-o face. dacă-i greu numai să te gândeşti la ea, n-o face.
dacă încerci să scrii precum altcineva, n-o face.
dacă trebuie să aştepţi să iasă din tine, atunci aşteaptă răbdător.
dacă nu iese din tine, atunci fă altceva. dacă întâi trebuie s-o citeşti neveste-tii sau prietenei tale sau prietenului tău sau părinţilor tăi sau oricui altcuiva, nu eşti pregătit. nu fi ca mulţi alţi scriitori, nu fi ca multe alte mii de oameni ce se autointitulează scriitori, nu fi mohorât şi plictisitor şi pretenţios, nu fi consumat de dragoste de sine. bibliotecile lumii s-au săturat de cei ca tine.
dacă nu vine din sufletul tău precum o rachetă, dacă n-ai înnebuni sau te-ai sinucide sau ai ucide dacă n-ai scrie, n-o face. dacă soarele din tine nu-ţi arde interiorul, n-o face.
când a venit cu adevărat timpul, şi dacă ai fost ales, se va întâmpla de la sine şi se va întâmpla până când mori sau moare-n tine.
nu există nicio altă cale. şi n-a existat niciodată o altă cale.

În memoria tatălui meu. Cu drag

Să vorbesc despre tatăl meu era, la un moment dat, unul dintre cele mai grele lucruri de făcut, pentru mine. Mai ales pentru că a fost doborât de o boală cruntă și a plecat în altă lume cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea în care eu eram o adolescentă parțial necoaptă. În mod special din acest motiv, nu am avut curajul de a-l pomeni decât în prezența unor persoane foarte apropiate mie, deoarece mi se părea că nu se cuvine să vorbesc, cu resentimente, despre un om care a murit. Cu atât mai puțin despre cel care îmi era tată. Dar azi am dobândit deja acest curaj, și uite că îndrăznesc să îmi expun sentimentele, în fața tuturor. Chiar îi dedic aceste rânduri și cred foarte tare că el va citi ce am scris și probabil mă va ierta, pentru că nu îl țin minte ca fiind un om ranchiunos. Pentru ce să mă ierte..? Pentru faptul că eu nu l-am putut ierta multă vreme.

Nu mai fac parte de mult timp din categoria de oameni care se mint singuri și își construiesc imagini false despre ei. Nu mai sunt de mult timp femeia care să strige în gura mare că viața și familia ei sunt perfecte, ca mai apoi să se retragă și să-și trăiasca depresia adâncă și realitatea dureroasă, ferită de ochii lumii. Nu mai sunt ca și acei copii care pretind că familia lor este sau a fost roz, dar ascund de fapt traume importante și lucruri care, deși nu sunt vorbite, s-au înrădăcinat adânc în sufletul lor și mușcă periodic din el. Am pus accentul pe „nu mai sunt”, pentru că am fost și eu așa, cândva. Bineînțeles. Așa cum a fost, măcar o dată în viață, fiecare om de pe acest pământ. Și așa cum sunt, în continuare, cei mai mulți. Dar am avut voința de a învăța și de a evolua. Și am învățat că dacă nu îmi place un lucru din viata mea, dar nici nu intenționez să-l schimb, e mai bine să nu vorbesc deloc despre el, decât să mint și să-l denaturez. Am mai învățat că toți avem dureri nerostite, însă foarte puțini recunoaștem acest lucru. Iar a recunoaște este primul și singurul pas către vindecare.
Tatăl meu nu avea foarte multe dintre darurile pe care le are un om blând. Paradoxal, nu avea nici caracteristicile unui om dur sau agresiv, deși câteodată comportamentul său devenea brutal, în special cu mama. Nu mai vreau să-l judec pentru nimic, am făcut-o destul în sinea mea, iar dacă mama a refuzat mereu să-l judece sau să-l condamne, nu văd de ce m-aș coborî eu mai prejos. Tata avea multe trăsături pozitive. De aceea l-am iubit tare, atunci când l-am iubit. Era un om pe care familia lui se putea baza, muncea mult, era darnic, amuzant, un părinte protector, ne iubea și o iubea pe mama. Așa cum știa și înțelegea el să iubească. Nu a existat o altă femeie pentru el, în familia noastră infidelitatea nu a existat vreodată, iar eu, acum, îi mulțumesc din inimă pentru asta. A fost un om uneori brutal deoarece viața a fost brutală cu el, de multe ori. Nu a știut să o depășească și poate nici nu a avut timpul necesar la dispoziție. Sau dorința. Personal, acum vreau să cred că nu mi-a greșit cu nimic, deși l-am acuzat de multe. Nu m-a lovit niciodată, dar cât a fost lângă mine i-am purtat o frică greu de controlat. Sunetul uneori ca de tunet a vocii lui făcea să mi se înmoaie genunchii, și să încep să tremur. Nu m-a lovit niciodată, nici nu țin minte să mă fi criticat cu adevărat, dar mi-a provocat, indirect și probabil inconștient, lacrimi amare. Îmi pare rău, acum, că nu am reușit să-l cunosc efectiv. Nu am reușit niciodată (eram prea mică) să avem o discuție matură, din care să-i aflu durerile, fricile, frustrările, motivele pentru care uneori se comporta ca un om pe care eu nu-l puteam iubi deloc. Poate l-aș fi putut ajuta. Sau poate nu avea nevoie de niciun ajutor, și m-ar fi ajutat el pe mine.
Încă nu știu unde mă situez azi față de „noi”, cu exactitate, dar știu că mi-am dat toată silința să înțeleg, până am ajuns să admit că nu înțeleg nimic. Nici nu e necesar. Trebuie doar să accept ceea ce a fost și faptul că fiecare om își trăiește viața așa cum crede el că e mai bine. Respect asta în cazul tuturor, regret doar faptul că nu toți au în vedere efectele acțiunilor lor asupra victimelor colaterale, în special partenerul de viață și copiii. Dacă m-aș putea întoarce în timp mi-aș face mai mult curaj, ca să îl intreb tot ceea ce aș vrea acum să îl întreb. Să-i cer explicații și să-l conving să mi le dea. Mi-aș invinge teama și doza aceea nefericită de ‘respect’ care li se implementează copiilor, ca nu cumva ei să își întrebe părinții lucruri care „nu trebuie” întrebate. I-aș atrage atenția spunându-i tare și răspicat că anumite atitudini de-ale lui provoacă durere și că s-ar putea să lase urme pe viață. Și aș cere răspunsuri, insistent. Apoi aș face tot posibilul să mi-l fac prieten, în sensul cel mai real al cuvântului. Nu spun că acest comportament al meu ar da neapărat rezultate pentru că decizia ar fi a lui, în totalitate. Dar știu sigur că sufletul meu s-ar liniști, deoarece e mult mai apăsător să nu pui o întrebare, decât să nu primești un răspuns.
Azi aproape că l-am uitat pe tatăl meu, cel fizic. Nu mai mi-e dor de el, nu-i simt lipsa.. Nu mă condamnați, nu i-am mai văzut chipul de aproape o jumătate din viața mea! Totuși, la el apelez, instinctiv, atunci când sunt singură și mi-e teamă de întuneric sau de orice altceva. Pentru că îmi amintesc cu claritate cum plângea la capul meu, când aveam 17 ani, eram pe patul de spital și era să mor înaintea lui. Îmi amintesc cum fugea către casa bunicilor disperat, cu mine în brațe, atunci când aveam 12-13 ani și mi-am luxat un picior pe deal; fugea de parcă mai aveam câteva minute de trăit. Îmi amintesc cum îmi aducea și mie buchețele mici de flori cu ocazia zilei de 8 Martie, deși abia începusem să merg la școală. Îmi amintesc cum ne cumpăra „ceva bun” sau „ceva frumos” la fiecare primă și salariu, și se prefăcea că nu știe nimic atunci când își lăsa banii pe masă iar eu sustrăgeam o foaie-două, și apăream acasă cu câte-un pumn de gumă Turbo și găinuși din zahăr ars. Sau cum mă trăgea cu sania prin oraș, la insistențele mele, deși era mai multă piatră pe jos decât zăpadă; cum mă purta pe umeri (tot prin oraș) deși eram măricică, dar îmi plăcea să merg „cu căluțu'”. Cum plângea când se certa cu mami și spunea că dacă îl părăsește, el nu poate trăi fără ea. Acest spirit i l-am regăsit, cel care mă îndrăgea tare de tot, pentru că doar acesta a fost mereu spiritul lui. Restul au fost lucruri lumești, care ne înrăiesc pe toți și pe care unii nu reușesc să le domine. Și cred că m-am împrietenit acum cu el, așa cum nu aș fi reușit niciodată înainte. Prin el am învățat poate cel mai important lucru din viață, și promit să nu-l uit niciodată: la un moment dat, fiecare dintre noi va deveni o amintire. Și în acea amintire va fi păstrată toată esența noastră de om. Tot ceea ce va mai rămâne din tine în această lume vor fi niște gânduri ale celor care te-au cunoscut. Dacă vrei să fii o amintire frumoasă, știi ce ai de făcut. Dacă vrei să fii una neplăcută, știi la fel ce ai de făcut. Iar dacă vrei să fii doar o amintire confuză, greu de definit, în sufletul și mintea cuiva, nu trebuie să faci nimic. Pentru că a nu face ceva, înseamnă întotdeauna a face ceva.

Eu pe cine votez? Dar voi?

Deși pe listele oficiale sunt trecuți 14 candidați la viitoarele alegeri prezidențiale (așa, cam ca și la concursurile de Miss), în percepția mea există doar cinci, iar pe al 5-lea îl asimilez destul de greu. Nume ca Teodor Meleșcanu, Gheorghe Funar sau Kelemen Hunor îmi par a fi glume proaste, în acest context. Ce să mai spun despre William Brânză, de care vă zic sincer că nu am mai auzit până acum, de Constantin Rotaru (nici de el nu am auzit), sau de Vadim Tudor (care cred că și-a făcut un hobby din a candida).. Penibil tot maratonul ăsta, după părerea mea. Și totuși, există cinci candidați cât de cât eligibili. Așadar, eu cu cine votez?
Ponta? In niciun caz și sub nicio formă. Prefer să nu am habar de cum îl cheamă pe președintele României decât să știu că îl cheamă Ponta. Nu aș putea susține vreodată un astfel de om mincinos, arogant, nesimțit și, în general, neplăcut. Consider că nu are niciun dram de personalitate și că aproape nimeni nu l-ar vota dacă ar fi independent. Votanții săi votează Psd, punct, și l-ar vota și pe Băsescu dacă ar candida din partea acestui partid. Partea proastă e că sunt mulți votanți Psd. In plus, nu o agreez nici pe soția lui, da’ deloc. Probabil deoarece mizez pe ideea că ce se aseamănă se adună, iar dacă nu se aseamănă cu atât mai puțin o agreez, pentru că se coboară, conștient, la un asemenea nivel.
Elena Udrea? Nu. Mult prea piți. Tot defilează ea în ‘blugi’ și costume mulate și nu îi stă rău, recunosc. Dar prin acest tip de îmbrăcăminte intuiesc că dorește să atragă votanții tineri, care să se regăsească în stilul ei modern, iar eu nu mi-aș lăsa țara pe mâna unor tineri/adolescenți, niciodată. Văd doar suprafață în ea, nimic profund. E deșteaptă, dar nu prea, e simpatică, dar nu prea și tot așa. Și, sinceră să fiu, nu cred că e capabilă, din niciun punct de vedere, să conducă o țară. Nici măcar pentru o săptămână. Iar campania asta cu „Bună! Bună..Bună!! Bună.”.. mai bine mă abțin. Cine o votează o face datorită lui Băsescu și cine nu o votează o face din cauza lui Băsescu. Paradoxal.
Monica Macovei? Mi-a plăcut destul de mult la început, acum nu-mi mai place atât de mult. M-a plictisit puțintel cu discursurile ei despre justiție, cu imaginea de sfântă pe care încearcă să și-o creeze. M-am săturat să citesc despre cum nu vrea ea să fie tartor și încep să cred că ba da, va fi tocmai așa, și că visul ei este să umple pușcăriile, ca să dovedească ce femeie bărbătoasă e. Da, este inteligentă, silitoare, decentă, curajoasă, capabilă, dar nu are carismă, nu prea are elasticitate și cred că nu are mai multe lucruri necesare unui președinte. Nu o voi vota, însă cu toate astea rămâne opțiunea mea numărul doi și abia aștept să apară, în politica românească, o femeie căreia să simt din toată inima că îi pot acorda votul meu, cu încredere și entuziasm. Pe ea o votează o bună parte dintre cei care nu mai vor să voteze niciun partid.
Tăriceanu? Hm, el e acel al 5-lea, de care pomeneam mai sus, în percepția mea. Și dacă îl admiram oarecum, cândva (strict ca politician), acum începe să mă dezguste. În primul rând nu aș vota niciodată un om care a avut cinci neveste. Niciodată! Știu că nu e frumos să judeci capacitățile intelectuale sau profesionale ale unui om având ca reper viața lui personală, dar eu consider că, de la un anumit punct, toate merg mână în mână. Ințeleg că încerci o dată, de două ori.. dar când o faci deja a 5-a oară și-ți schimbi nevasta în fiecare deceniu al vieții tale, alegând femei care au jumătate din vârsta ta, ai clar o problemă. Dezechilibrul psihic și emoțional, de care cred eu că suferă, nu-l recomandă ca a fi un om de bază și de încredere. Oricum, a demonstrat deja că nu este. Nici principii bine conturate nu are, deci nu, nu l-aș vota. Votanții lui..? Habar nu am care sunt, sincer. Mă gândesc că doar adepții noului său partid, un fel de trădători ai Pnl-ului. Știu că, de fapt, ei se proclamă a fi adevărații liberali, dar nu, nu sunt. Sunt trădătorii.
Klaus Iohannis? Nu-l cunosc prea bine, a fost mereu o prezență destul de discretă. Îmi pare însă a fi omul cel mai echilibrat psihic, cel mai decent, cel mai elegant și cel mai capabil de a gestiona o țară, dintre toți candidații. Mai mult intuitiv decât în orice alt mod, merg pe mâna lui. Treaba bună stă în faptul că eu am încredere maximă în intuiția mea, deci da, l-aș vota. Și nu pentru că simpatizez liberalismul, din toată lista pe el l-aș alege oricum. Cred că îl vor vota membri Acl și o parte dintre cei care nu votează partide. Ca să fiu sinceră până la capăt, personal nu prea cred în marea lui dragoste, bruscă, față de Pnl. Cred că are nevoie de sprijinul membrilor acestui partid, dar în același timp sunt convinsă că este un om cu adevărat capabil și că ar obține un procent bun și dacă ar candida independent.

Dumnezeu te privește

Conștientizarea acestui lucru este cea mai rapidă cale către schimbarea proprie, în bine. Dacă o dorești, evident, și dacă nu suferi de aroganța de a crede că ești suficient de bun așa cum ești. Îți recomand să te gândești permanent că, orice ai face, orice ai zice, orice ai gândi, Dumnezeu te privește. Și de el nu poți să te ascunzi, pe el nu poți să îl păcălești, iar asta e o realitate. Ar trebui să te prindă rușinea dându-ți seama de cât de negre și pline de răutate îți sunt anumite gânduri, acum, când știi că Dumnezeu te privește. Probabil îți va veni să intri în pământ de groază când realizezi ce cuvinte veninoase, mincinoase și lipsite de bun simț folosești, acum, când știi că Dumnezeu te privește. Să nu mai pomenim de comportamentul tău, atât de fățarnic uneori.. Chiar dacă de multe ori te minți pe tine, și îi minți pe alții înzecit mai mult, pe El tot nu-l poți minți, și bănuiesc că nu e tocmai plăcut să știi că ești, în ochii lui Dumnezeu, încă un mincinos. Exact ca aceia pe care, chipurile, nu îi suporți, îi judeci și îi bârfești. 🙂
Eu folosesc tactica asta de multă vreme și funcționează perfect. Mă face să-mi corectez aproape instantaneu gândurile răutăcioase sau ignorante iar cuvintele nu mai ies din gura mea așa cum ar fi ieșit dacă nu aș fi conștientizat că Dumnezeu mă privește. Îi cer scuze imediat și remediez situația, deoarece vreau ca El să fie mândru de mine, vreau ca eu să fiu mândră de mine și vreau ca oamenii care mă iubesc să fie, și ei, mândri de mine. Dacă viața ta de astăzi nu arată așa cum ți-ai dori, cu atât mai mult gândește-te la faptul că Dumnezeu te privește. Prin ceea ce a lăsat (sau încă lasă) să se întâmple cu tine, încearcă să îți tragă niște semnale de alarmă, să te atenționeze că nu faci bine anumite lucruri, că nu gândești așa cum trebuie și că e nevoie să schimbi ceva. Totul se schimbă în viața ta atunci când știi că ești privit non-stop, până și mersul sau modul de a gesticula devin mai elegante, mai fine. Nimic nu rămâne negândit, nu mai există vorbe aruncate la nervi, nu mai există judecăți și jigniri gratuite, nu mai există răutate, minciună, bârfă.. Rămâne doar dorința de a fi un om din ce în ce mai bun, dorința de a fi iertat pentru toate necazurile sau durerile pe care le-ai provocat, de a face numai lucruri frumoase, de a deveni din ce în ce mai frumos sufletește și chiar și fizic, pentru că de-acum știi că Dumnezeu te privește, te-a privit mereu, și o va face în continuare.

Niciun premiant nu rămâne fără premiu

Viața este ca un munte semeț și greu de cucerit, pe care te chinui să îl urci permanent, cu etape și persoane diferite. Sau ca o școală. Treci dintr-o clasă în alta, schimbi profesori, colegi, materii..
Așa se întâmplă și în viața de zi cu zi.
Sunt genul de om care se gândește deseori la trecut, pentru a-l analiza. Îmi place enorm să stau minute în șir și să îmi aduc aminte de situații, de conjuncturi, de persoane.. Îmi place să mă analizez pe mine și să ma compar, să văd cum am fost acum cinci, șapte, zece ani, și cum sunt acum. Ce am vrut atunci, ce am obținut, ce vreau acum și cum voi obține. Unde am fost, unde sunt astăzi și cum am ajuns aici. Îmi place să retrăiesc anumite momente frumoase și nu mă feresc nici de cele mai rele. Îmi place să văd ce oameni au fost lângă mine atunci, și ce oameni sunt acum. Analizez profund motivele pentru care cei mai mulți dintre cei care au fost aici, sunt acum altundeva. Dar am înțeles. Oamenii pleacă nu pentru că nu ai tu grijă de ei, sau ei de tine, pleacă deoarece acesta e cursul vieții ales, sufletește, de tine. Noi ne-am setat de la început destinația, la fel cum în clasa întâi alegi „ce vrei să te faci când crești mare”. Chiar dacă pe parcursul călătoriei te mai rătăcești, te atașezi de unii și de alții, dacă îi permiți visului tău cel mare să te ghideze, va fi mai puternic decât orice atașament și te va separa de toate piedicile și persoanele nepotrivite, pentru a te duce acolo unde aspiri să ajungi. Așa cum în clasele I-IV am avut o anume colegă de bancă, în generală alta, în liceu alta, etc etc, așa s-au schimbat și oamenii din viața mea. Așa cum am avut o învățătoare, apoi o dirigintă și apoi alta, așa s-au schimbat și oamenii din viața mea. Am plâns după învățătoare, am plâns după dirigintă și am plâns după fiecare colegă de bancă, fără să știu că ceea ce se întâmpla era firesc, natural, și fără să bănuiesc că acele lucruri se vor reflecta în viața mea de femeie și de om adult.
La fel se întâmplă și cu relațiile noastre de-a lungul vieții, de orice natură ar fi ele. Avem nevoie de mai mulți profesori și de diferiți colegi pentru a avansa. Când închei o etapă este pentru că ai absolvit un examen și treci la un nivel superior, deoarece se presupune că nu faci școala degeaba, mai ales pe cea a vieții. Te mai împotmolești, acumulezi restanțe, repeți examene dacă e cazul, dar ideea principală este că trebuie să treci, cumva, clasa. Dacă nu reușești să depășești un moment e clar, ai rămas repetent. Și nu poți avansa până nu înveți cât și ce trebuie. În final răsufli ușurat când privești în urmă și vezi că, în ciuda greutăților, în ciuda descurajărilor și în ciuda perioadelor lipsite de speranță, ai reușit să ieși cu brio din toate, ai reușit să înțelegi ce (și de ce) s-a întâmplat cu tine și ești liber să-ți pui în practică menirea.
Persoanele care ți-au fost cândva alături au făcut parte din călătoria ta, dar nu ați avut aceeași destinație. Nici măcar nu le-ai ales conștient, au fost persoane care trăiau în aceleași împrejurări și care ți s-au alăturat pentru că erai acolo, ca și oamenii care se împrietenesc într-o gară chiar dacă fiecare coboară în altă stație. Are cineva vreo vină..? Nu, cu siguranță nu. Vei știi că ai terminat cu toate atunci când le accepți pe toate. Atunci când ești capabil să alegi și nu doar să te lași ales. Atunci când nu te mai zbați în sau între diverse sentimente și trăiri, atunci când viața ta de azi te face să zâmbești și să-ți dorești să rămână cel puțin la fel. Toate lecțiile acelea din trecut își arată acum însemnătatea, toate persoanele plecate își dezvăluie rolul și tu nu poți să fii altfel decât recunoscător pentru faptul că, toate deopotrivă, te-au învățat cum să discerni și ce trebuie să faci (și să nu mai faci) pentru ca viața ta să arate exact așa cum o visezi. Toți au avut un rol de jucat, o lecție de predat, după care fiecare în parte s-a îndreptat către orizontul său și către noi profesori și colegi.
Dacă în ‘școală’ ți-ai învățat bine lecțiile, de-acum ești liber să îți indeplinești visul cel mare, iar dacă îți dorești cu adevărat acest lucru, vei găsi destul de repede ajutorul pe care îl cauți, sau persoana alături de care să-l materializezi. Și știi de ce..? Pentru că niciun premiant nu rămâne fără premiu, iar premiile sunt pe măsura premiantului.

Trecutul în prezent.

De câte ori intervine..? 🙂 Mă refer acum, evident, la experiențele mai puțin plăcute din trecutul tău, pe care ți-ai dori cumva să le faci să dispară. Gesturi pe care le regreți, fapte de care îți pare rău, sentimente negative care te-au lovit cu cruzime și cu care, mânat de diverse trăiri (invidie, frustrare, răutate, tristețe, răzbunare, neputință), ai lovit pe alții la rândul tău.
Se spune că trecutul tău nu ești tu, că tu ești ceea ce ești azi, în prezent. Nu sunt de acord în totalitate. Tu ești tu, împreună cu trecutul și prezentul. Cele două se îmbină, mai mult sau mai puțin armonios, ca să te formeze pe tine, zi de zi. Tu decizi ce devii și ce faci în viitor, cu ceea ce ai în momentul prezent. Tu alegi dacă vei face în continuare ce ai făcut, sau încerci altă cale.
Se mai spune că trebuie să închizi ușile trecutului ca să nu te trezești că îți invadează prezentul și viitorul, de parcă nu știu ce fel de pericole se ascund în acest lucru. Nu sunt de acord în totalitate nici cu asta. Dacă fugi de trecut, oricum ar fi fost el, înseamnă că fugi de tine, și nu ai nicio șansă să te regăsești în viața asta atâta timp cât fugi de tine.
Se mai spune că trecutul nu se poate schimba. E adevărat, fără îndoială, ceea ce ai fost sau ai făcut în trecut, acolo rămâne. Dar lumea uită cel mai important lucru: deși trecutul nu se poate schimba, TU te poți schimba. Lucrurile, atitudinile tale au rămas acolo, și acest fapt este unul cât se poate de benefic dacă tu vrei să schimbi ceva în prezent, deoarece nimeni nu te pune să mai fii ce ai fost, să mai faci ce ai făcut. După ce conștientizezi că îți creezi trecutul în fiecare zi, nu mai ai nicio scuză pentru nemulțumirea ta. Bineînțeles, acest lucru nu se conștientizează tocmai ușor și repede, dar dacă reușești, în final vei înțelege că o experiență negativă este cel mai bun învățător existent. Pentru că numai trăind ceva ce ți-a făcut rău poți învăța cum să procedezi de-acum încolo, ca să-ți fie bine. Si nu, trecutul nu te urmărește. Tu nu îl accepți și îi permiți să te bântuie, sau alții îl răscolesc și denaturează, cu intenții răutăcioase la adresa ta, mânați și ei de sentimentele negative de care aminteam la început.
Trecutul este parte din tine, dar nu este tot ceea ce ești tu, pe multe corpuri frumoase se găsesc cicatrici. Acolo sunt toate lucrurile pe care a fost necesar să le trăiești, pentru a învăța ce înseamnă viața.. Experiențele trecute negative nu au loc pentru a te transforma într-un om apatic și amar, ranchiunos, trist sau descurajat. Dimpotrivă, ele se întâmplă pentru că așa ai ales să se întâmple în acele momente, și se presupune că ar fi trebuit să înveți ceva. Întotdeauna trebuie să înveți.. și cea mai sigură cale de a învăța ceea ce vrei să fii este cunoscând ceea ce nu vrei să fii. Cel mai simplu drum de a ajunge acolo unde îți dorești este să știi foarte bine ce nu îți dorești. Nimic în viața asta nu este întâmplător, și niciun om care a trecut prin viața ta nu a trecut degeaba. Niciun om care va intra, de acum, în viața ta, nu va intra degeaba. Ei vor încerca să te influențeze în diverse lucruri și direcții, dar decizia finală îți aparține, întotdeauna. Si întotdeauna vei primi ceea ce meriți, în funcție de faptele și alegerile tale. Analizează-ți prezentul, deci, și vezi dacă este așa cum ai sperat să fie. Dacă răspunsul e „da”, te felicit, ai reușit. De-acum încolo nu trebuie să muncești decât pentru a-l menține așa cum îți place, în continuare. Dacă răspunsul e „nu”, uită-te cu atenție în trecut și vezi unde ai greșit. Depinde doar de tine dacă vei accepta și învăța, de-acum încolo.
Umbra ta va fi veșnic cu tine, însă o poți lăsa să te sperie noaptea, sau o poți transforma într-o prietenă cu care să discuți lucruri numai de voi știute. Si nu uita un lucru esențial: orice ar spune oricine, orice ar pretinde, fiecare om are umbra sa.

Ne îndrăgostim cu adevărat numai de suflete

Din nou scriu despre asta, dar nu am ce face, să mă abțin este peste puterile mele. 🙂 Chiar mă gândeam la un moment dat că mi-ar plăcea să elaborez, cândva, o teză de doctorat în filosofie, numai pentru a încerca să aduc lucruri noi în domeniul iubirii. Probabil nu o voi face niciodată, dar ideea mi-a trecut prin căpșor. „Iubirea este dincolo de lege, de reguli, de norme, de convenţii sociale absurde, este dincolo de aşteptări raţionale şi modele prescrise de comportament, dincolo de normalitatea îndrăgită de statistici și psihologi”. Problema asta a iubirii se pare că devine din ce în ce mai periculoasă pentru omenire, atât de periculoasă încât (am citit acest lucru cu vreo trei ani în urmă) o mulțime de medici au cerut să fie inclusă în categoria bolilor psihice. Printre simptomele acestei ‘boli’ regăsim gândurile obsesive despre o anumită persoană, schimbările bruște ale dispoziției, insomnia, tendința de victimizare, tendința de umilire, o doză mărită de răutate la adresa unui potențial adversar, o serie de fapte negândite și impulsive, înfometarea, dureri fizice și alte lucruri nu tocmai plăcute. Lucruri pe care, hai să fim sinceri, toți le-am experimentat măcar o dată în viață. Fără excepție! Orice om, indiferent de vârsta sa, statutul său, inteligența sau aspectul fizic, a suferit măcar o dată din dragoste. Aici intervine ‘secretul’: nu suferi efectiv atunci când iubești, ci suferi atunci când iubești și ești respins sau abandonat. Prin urmare, se pare că iubirea devine o boală numai atunci când nu este împărtășită. Si, dacă tot am ajuns aici, de ce nu este iubirea mereu împărtășită? Concluzia mea: pentru că habar nu avem cum, ce, pe cine sau de ce, iubim. Pentru că ne lăsăm purtați pe aripi de vânt de corpuri frumoase, de vorbe dulci, de fapte și lucruri care ne ‘fură ochii’, fără să avem răbdare să descoperim cel mai important lucru în acel om, și anume sufletul său, sau afinitatea sufletului său cu sufletul nostru. Iar când ne trezim într-un taifun în care nu mai știm cum am intrat și nici cum să ieșim din el, e cam târziu, deoarece căzătura, lovitura, este absolut inevitabilă. Dar.. din toate se învață. De aceea e necesar să înveți să iubești, să iubești întâi sufletul unui om, abia apoi pe omul în sine, iar dacă nu-i poți iubi sufletul mai bine vezi-ți de drum și nu-ți mai complica viața. Când sufletele se potrivesc și se mulează unul pe altul, nu mai există motive reale de suferință. Doar atunci iubești și ești iubit; restul sunt simple relații, lecții, încercări și nimic mai mult.

Poate vi se pare ciudat ce am scris, dar dacă analizați mai profund veți vedea că nu e ciudat deloc. Faceți un exercițiu de imaginație. Si dacă vreți să aflați dacă vă iubiți într-adevăr partenerul, închipuiți-vă că mâine o vrăjitoare l-ar transforma, fizic, în cu totul altă persoană decât este acum, dar i-ar lăsa același suflet, aceeași voce, același interior, aceleași obiceiuri. Alt om, aparent, dar același om în esență. I-ați recunoaște privirea, deși v-ar privi cu alți ochi? I-ați accepta atingerea, deși v-ar atinge cu alte mâini? I-ați iubi vocea, deși ar trebui să o asociați altor buze..? Acum, imaginați-vă că lucrurile se întâmplă invers, vrăjitoarea îi lasă exteriorul dar îi schimbă interiorul. Același om, aparent, dar cu totul alt om în esență; aceleași trăsături dar altă voce, altă privire, alte gesturi. Cu care dintre cei doi v-ar fi mai ușor, sau mai greu, să trăiți în continuare?
Eu mi-am găsit răspunsul, iar acesta se regăsește în titlu. Si așa îți dai seama ce înseamnă să iubești interiorul unul om iar eu susțin că da, iubești un om cu adevărat numai atunci când îi iubești sufletul. Atunci îl vei iubi la fel de tare, sau chiar mai tare, peste 30-40 de ani când, fără ca vrăjitoarea să intervină, își va schimba aspectul fizic aproape în totalitate. Nu va conta că mâna care te va mângâia va fi slăbită, tremurândă, cu pielea brăzdată de ani, atâta timp cât prin ea te va mangâia sufletul acela mereu tânăr pe care îl iubești. Nu va conta că brațele îmbătrânite nu vor mai avea aceeași putere și pasiune în ele, atâta timp cât în îmbrățișarea lor sufletul tău va descoperi sufletul pe care îl iubește. Nu va conta efectiv nimic, dacă iubești cu adevărat, pentru că iubirea nu înseamnă atât de mult să vezi și să auzi, cât înseamnă să simți.
Iubim cu adevărat numai atunci când iubim suflete. De aceea iubirile adevărate se numesc suflete pereche, și nu altfel.
Lăsând la o parte imensele satisfacții sufletești, relațiile pline de iubire devin relații cu adevărat terapeutice, relații în care te vindeci de toate rănile din trecut, relații în care devii un om mai frumos până și fizic, relații în care înveți să fii cu adevărat generos și să accepți o mulțime de diferențe. De aceea vă sfătuiesc pe toți: iubiți! Iubiți cu adevărat, îndepărtați toate piedicile și prostiile sociale, toate prejudecăţile, normele închipuite, falsele valori morale sau religioase care stau în calea voastră și a iubirii voastre. Iubiți, deoarece nu aveți nimic mai bun, sau mai important, de făcut în viața asta.

Tu ce alegi, pentru tine?

Problema asta, a alegerilor, m-a frământat toată viața. Fiecare pare că își dorește altceva și mă gândeam că poate așa suntem construiți, unii diferiți de alții, ca să ne compensăm la un moment dat. Unii iși doresc succes, faimă, bogăție, cariere strălucitoare.. alții își doresc iubire și liniște sufletească. Eu acum fac parte din ultima categorie, dar asta nu înseamnă că nu am avut momente, prelungite, în care mi-am dorit toate celelalte lucruri. Am încercat să trec puțin prin fiecare, ca să văd ce impact au asupra mea și care mă completează cel mai bine. Pe termen scurt m-au cucerit toate, dar privind cu atenție în sufletul meu, analizându-mi trăirile și emoțiile, într-un final am ales iubirea. De ce? Deoarece a fost singurul lucru care mi-a șters lacrimile și care m-a strâns noaptea în brațe. Si nu, nu le poți avea pe toate, e ca și cum ai vrea să fii carnivor și vegetarian în același timp. Nu se poate, la ceva trebuie să renunți tocmai în momentul în care alegi. În momentele în care stau și mă gândesc profund și foarte realist la ceea ce a însemnat și încă înseamnă iubirea în existența mea, îmi dau seama că am ratat multe alte aspecte ale vieții în favoarea ei. Nu îmi pare rău deloc, deși uneori mă întreb ce aș fi devenit dacă mi-aș fi făcut alegerile cu mintea și nu cu inima. Dar mi-am amintit rapid că mintea este pentru calcule, iar iubirea nu se calculează; mintea este pentru logică, iar iubirea nu are logică. Prin urmare, am renunțat în mod constant și conștient la alte lucruri, ca să urmez drumul care mi se potrivește cel mai bine și am hotârât să ratez orice altceva, dacă trebuie, în afară de asta. Nu mi-a fost ușor și uneori mi-am plătit scump alegerea, deoarece nu a fost mereu cea mai inspirată, dar în ziua de azi nu mai am absolut niciun regret, dimpotrivă.. Câștigurile mele sufletești nu pot fi egalate de nimic material. Legea atracției funcționează perfect atunci când dorințele sunt clar și ferm exprimate, astfel că, după un drum lung pentru unii și foarte scurt pentru alții, dar absolut suficient pentru mine, am ajuns acolo unde mi-am dorit toată viața să ajung și am alături persoana pe care mi-am dorit toată viața să o am. Partea ideală este că sentimentele sunt reciproce.
Într-o lume atât de materialistă și superficială, ca cea în care trăim, nu găsești prea mulți oameni care să aleagă la fel, prin urmare este destul de greu să dai peste cineva care să tragă la aceeași căruță cu tine. Însă dacă îți dorești ceva cu adevărat, din toată inima, și nu mă refer aici la ambiții ci la dorințe reale care ți-ar liniști efectiv sufletul în esența lui, vei reuși. Îți spun sigur că vei reuși; dacă eu am putut, toată lumea poate. Dar repet: trebuie să alegi ceva și implicit, să renunți la altceva.
Cred cu tărie că iubirea este singura alegere bună în viețile noastre. Nu spun asta pentru că a fost ceea ce eu am ales, ci pentru că realmente cred în ceea ce spun. Mai cred că toți suntem construiți pentru ea iar piedicile care apar sunt, de fapt, încercări. Sunt momentele în care trebuie să alegi, momentele în care trebuie să renunți, momentele care îți vor contura viitorul și momentele care îți vor modela sufletul, iar sufletul nu se modelează ușor. Nimic nu se modelează ușor, deoarece dalta vieții trebuie să lovească pentru a reuși să sculpteze.
Alegerea îți aparține. Am impresia că în viață, pe măsură ce corpurile ni se degradează, avem șansa de a evolua sufletește și poate chiar acesta e secretul, rostul. Într-o lume a lucrurilor materiale, fizice, orice ai face și orice ai avea vei ajunge să fii ceea ce ajungem cu toții: nimic. Într-o lume a sufletelor însă.. ai șansa de a deveni unul cu adevărat frumos.
Alegerea îți aparține.. Si niciodată nu este prea târziu.

Pentru mama mea, de ziua ei.

Mi-am dorit de multă vreme să scriu despre mama mea, așa cum o văd și am văzut-o de-a lungul vieții. Nu am făcut-o pentru că nu am știut, în primul rând, dacă ei i-ar fi plăcut să fac asta. Nu de alta, dar e o persoana modestă pe care nu a încântat-o niciodată ideea de a povesti despre ea. Ea niciodată nu vorbește despre ea. Probabil pentru că nu și-a văzut niciodată adevărata valoare, pentru că se consideră mai mică și mai neînsemnată decât este, pentru că nu a avut o viață tocmai ușoară. Asta cred eu. Dar astăzi am să scriu, în primul rând pentru că e ziua ei, în al doilea rând pentru că e departe și ăsta va fi cadoul meu pentru ea, și în ultimul rând, pentru sufletul meu. Si al ei. Un mic omagiu!
Pe mama mea o cheamă Reghina. Nu mergeam încă la școală pe vremea în care îi scriam numele pe geamul aburit din bucătărie „REGINA”. Ea mă corecta mereu, îmi spunea că uit o literă, dar eu nu înțelegeam și scriam de fiecare dată la fel: „REGINA”. Nu știa pe-atunci, și nici eu nu știam, că de fapt nu fac nicio greșeală, că numele ei chiar vine din latinul „regina”, și înseamnă exact ceea ce înseamnă. Cât am fost copil mi-am adorat mama. Eram nedezlipită de ea și ajunsesem să fiu șicanată de toată familia, de la bunici la verișori, din această cauză. Pur și simplu nu o lăsam să respire, nu permiteam nimanui să o atingă iar când era nevoită să plece de lângă mine (la muncă sau oriunde altundeva) plângeam până rămâneam fără aer. Din acest motiv nu m-au putut înscrie la cămin sau grădiniță, prin urmare la mine „cei șapte ani de-acasă” au fost așa, literalmente. Nu puteam trăi fără mama mea și nu știu nici azi cum de am reușit să mă rup, fizic, de această legătură.
Mama nu m-a lovit niciodată, nici măcar nu m-a dojenit vreodată, nu a ridicat vocea la mine, nu m-a scuturat, nu m-a jignit, nu m-a supărat.. nu mi-a criticat felul boem de a fi și de a trăi, nu a râs de visurile mele mărețe de a schimba lumea. Nu știu ce așteptări a avut de la mine, dacă i le-am întrecut uneori sau dacă, dimpotrivă, nu am reușit nicio clipă să mă ridic până acolo. Nu mi-a spus niciodată, m-a lăudat întotdeauna când a fost cazul iar dacă a fost cândva dezamăgită, a ținut pentru ea și m-a încurajat să fac mai bine și mai mult. Când alții au fost răi cu mine mi-a spus să nu le plătesc cu aceeași monedă, ci să fiu bună, simțită și să nu pun la suflet. M-a învățat să nu mă las niciodată călcată în picioare, dar nici să nu calc vreodată pe cineva; să nu uit de unde am plecat, oricât de sus aș ajunge; să nu desconsider niciodată oamenii simpli, fără posibilități materiale și să îi ajut cât pot, dacă pot. Să nu fac rău nimănui, din niciun motiv și sub niciun pretext. Când am fost uneori pe culmi mi-a spus că știa că pot face asta, iar când am ajuns iar în văi, mi-a spus că știe că mă pot ridica din nou și că nu trebuie să mă descurajez, deoarece orice căzătură aduce o mare învățătură cu ea și nimic, în viața asta, nu este întâmplător. Când încrederea în mine mi-a fost făcută țăndări, ea a adunat fiecare ciob, le-a lipit și mi-a arătat, plină de optimism, cum pot merge mai departe. Nu știu dacă optimismul acela era doar pentru mine, sau dacă chiar exista în inima ei. Cert e că a funcționat, de fiecare dată. Cu nimeni, în viața asta, nu pot vorbi așa cum vorbesc cu mama, atâtea zile și nopți în șir, fără să dormim și fără să epuizăm subiectele. Nimeni, în viața asta, nu m-a ajutat atât de mult. Sunt sigură că nu o să îmi ajungă zilele ca să o pot răsplăti așa cum merită; vreau doar să știe că mi-aș dori să o pot face. Dacă a încercat să schimbe ceva la mine a fost doar încăpățânarea. În cei mai mulți ani din viață am considerat că pot face totul singură, fără ajutorul nimănui, iar acesta a fost singurul ‘domeniu’ în care a vrut să mă tempereze.
Pe mama mea o cheamă REGINA. S-a născut într-o familie simplă și modestă, nu a fost niciodată bogată dar nu cunosc pe nimeni care să fi dăruit mai mult; nu are nu știu câte diplome dar nu cunosc altă persoană mai educată și mai înțeleaptă; a fost lovită în/de viață de multe ori, dar nu cunosc altă persoană mai blândă..
Îmi aduc aminte de diminețile în care mă trezea ușor și mă ducea, de mână, la școală; de mângâierile și vorbele bune; de aromele delicioase ale mâncărurilor pregătite zilnic de ea; de serile în care îmi citea povești; de cadourile și poftele pe care se spetea (și întotdeauna reușea, chiar dacă împroviza) să mi le facă până și atunci când nu avea posibilități financiare, de momentele de cumpănă din care a ieșit la liman pe forțe proprii. Îmi aduc aminte de multe și multe îmi aduc aminte de ea. Pentru mine este o femeie exemplară de care sunt mândră, care a evoluat continuu, o gospodină desăvârșită, o gazdă fără cusur, o prietenă de nădejde, o persoană care a știut mereu să scoată apă din piatră seacă și sunt fericită că am avut de la cine învăța atâtea. Sper doar să mă pot revanșa pentru tot.
Ar mai fi de scris, dar mă opresc aici, deocamdată. Stiu că voi mai scrie despre ea. Mama mea azi împlinește 64 de ani, prin urmare îi urez din tot sufletul „La mulți ani” plini de sănătate!

Asta este viața.

Am atâtea amintiri adunate în mine încât aș putea trăi toată viața, de-acum încolo, nefăcându-mi altele noi, doar amintindu-mi.. și tot nu mi-aș aminti tot.
Am atâtea melancolii, vise neîmplinite și speranțe spulberate, încât aș putea realiza tot ce-mi doresc, de-acum încolo.. și tot m-ar durea sufletul câteodată.
Sunt atatea lucruri pe care aș fi vrut să le fac și nu le-am făcut încât, chiar de-aș face toate lucrurile de-acum incolo, tot nu aș putea să umplu golurile.
Sunt atatea lucruri pe care aș vrea să le fac, de-acum încolo, și știu că nu am să reușesc să le fac, încât oricât de multe aș face.. vor rămâne mereu multe de făcut.
Sunt atâtea locuri pe care îmi doresc să le văd dar nu o să le văd niciodată încât, oricât de multe locuri aș vedea de-acum încolo, în fapt nu voi vedea aproape nimic.
Mi-e atat de dor de anumite sentimente și trăiri ce au pierit încât, simțindu-le acum lipsa, știu că oricât de multe ar fi de-acum încolo.. ce a fost nu va mai fi.
Mi-aș da viața ca sa pot spune „nu-mi pare rău să mor, sunt un om cu adevărat împlinit”, dar mi-am dat seama că am pierdut această șansă atunci când m-am născut.
Aș răbda cu stoicism pedeapsa vieții veșnice dacă aș ști că asta este calea, dar cred că nu aș face altceva decât să îmi prelungesc suferințele la infinit.
De ce? Pentru că asta este viața.