A deschis ochii, încet. Pleoapele ei parcă se fereau să revină la realitate. Prima zi fără alarmă! Nu știa cât e ceasul și nici nu o interesa, la ce folos..? A aflat de multă vreme că timpul e relativ și că de fapt el nu trece, nu stă, ci noi trecem sau stăm prin el. Primul lucru pe care l-a sesizat a fost lumina, evident. Cât de interesant, nu-i așa? E suficient să-ți ridici pleoapele pentru a ieși din întuneric. Atât la propriu cât și la figurat. Probabil a fost primul moment din viața ei în care a văzut lumina, nu a ignorat-o și nici nu a privit-o ca fiind ceva normal, care i se cuvine. A lăsat-o să îi inunde ochii. I-a văzut strălucirea, i-a perceput nuanțele translucide de argintiu și auriu, și i-a simțit atingerea. O mângâia blând pe coapsa dezvelită, de parcă îi cunoștea destinul și încerca să o consoleze. Bineînțeles că i-l cunoaște, bineînțeles că știe ce se întâmplă într-un final cu fiecare dintre noi. De aceea ne mângâie în fiecare dimineață, cu atâta delicatețe, în timp ce noi tragem draperiile pentru a ne ascunde de ea. Cum să te ascunzi de lumină..? Ce-a fost în capul ei toată viața, până acum? Ce a crezut că face, ce a încercat să demonstreze.. și cui? Toate elementele naturii au fost de partea ei, i-au bătut în geam, au tras-o de păr, i s-au lipit de tălpi și i s-au agățat de mâini, i-au strigat „trăiește!”, dar nu a ascultat. Pentru că nu a înțeles. A închis geamul, și-a prins părul, și-a ferit tălpile și și-a spălat mâinile, de fiecare dată. S-a lepădat de viață cu fiecare clipă cu care se afunda de ea. E ciudat cum realizezi că nu ai trăit decât atunci când știi că mori. Nu când simți, ci când știi. A oftat adânc. Ce înseamnă, la urma urmei, moartea? Începuse să se întrebe ce ar fi viața fără ea. Nu ar mai fi viață, asta e clar. Nu ar mai avea niciun sens. Ar fi un drum continuu care nu duce nicăieri și pe care am păși degeaba. E adevărat, nu destinația contează, ci călătoria, de acord. Dar călătoria nu există fără destinație. Apreciezi o operă, o piesă de teatru, un film, pentru că are o durată și are un final. Oricât de frumoasă ar fi povestea din spate, oricât de mult ai vrea să dureze, la un moment dat vrei să-i afli finalul, scopul. Totul are un scop pe pământul ăsta, iar scopul morții noastre este tocmai viața. Nu ne naștem ca să murim.. cu riscul de a contrazice mințile oficial luminate care au ajuns la această concluzie. Murim ca să trăim. Dacă nu am muri, nu am avea niciodată șansa de a trăi. Prin urmare, a hotărât să privească moartea ca pe o binecuvântare, ca fiind singura oportunitate de a-și trăi, în sfârșit, viața. Si atât cât i-a rămas, asta va face. O poate trăi în câteva luni..? Absolut. Se poate trăi în cât timp vrei, atâta timp cât vrei. Nu degeaba se spune că unii trăiesc într-o zi cât alții în o sută.. poate chiar mai mult. Important este ca atunci când ajungi la ultima ta zi, să o închei cu zâmbetul pe buze, cu conștiința împăcată și cu liniștea sufletească oferită de certitudinea că da, ai făcut ceea ce trebuia să faci în această viață: ai trăit. Nu ai supraviețuit, nu ai existat.. Ai trăit. Prin urmare, ce ai face dacă ai afla că vei muri peste exact un an?
Ziua 365.
(va urma)
mihaela a spus:
Cand fiecare zi e binecuvantare, bucurie, bunatate, iubire…..devenim lumina si atunci fiecare zi e unica, mereu prima si mereu ultima…
Felicitari pentru tot ceea ce esti si pentru cum esti!
Am ‘rasfoit’ blogul tau din intamplare si am plecat cu multa frumusete ,curaj, perseverenta si disciplina
toata admiratia si gandurile mele de mult bine
Elfa a spus:
Mesajul tău mi-a făcut ziua mai frumoasă. Mulțumesc, Mihaela.
Pazvantoglu a spus:
Nu sînt de acord că moartea e necesară.Mi-ar plăcea să fiu nemuritor, n-aş simţi nevoia unui punct final.
Cu toate astea îmi place cum ai exprimat ideea că trebuie să ne trăim cu adevărat vieţile.Sfârşitul e un motiv în plus; cum am spus, nu era absolut necesar.
Din păcate pentru mine,.eu nu ştiu să-mi trăiesc viaţa din plin.Vreau, dar nu pot.Sau pot, dar nu ştiu cum, sau nu vreau cu adevărat.Parcă împing un vagon în loc să merg cu locomotiva.
Îmi doresc nespus cât mai mult timp liber,iar atunci când îl obţin, îl omor.Omor timpul, în loc să-i dau viaţă.Cum sînt tentat să fac şi în momentul de faţă – aş putea să scriu la nesfârşit la comentariul ăsta.
Elfa a spus:
Crezi că ai rezista în lumea asta, mii și mii de ani..? Eu cred că nu.
Pazvantoglu a spus:
Aş fi mereu curios ce-o să se-ntâmple mâine, mi-aş face prieteni noi în fiecare secol, şi poate aş lucra la o operă măreaţă, care să necesite mii de ani de muncă.
Dar poate acumularea de amintiri neplăcute m-ar învenina de-a binelea în vreo sută de mii de ani, şi mi-aş dori în cele din urmă să mor.
John a spus:
mi-as dori sa inteleg exact ce vrei sa spui, insa probabil voi intelege mai mult dupa ce voi pargurge si completarilor care urmeaza.
Cat despre ce as face daca as afla ca voi muri peste un an… cred ca exact ceea ce am facut, ceea ce fac de obicei, adica as face cu precadere ceea ce simt, in detrimentul a ceea ce-mi spune ratiunea