481768_10151695316803185_1185334174_n
A deschis ochii, încet. Pleoapele ei parcă se fereau să revină la realitate. Prima zi fără alarmă! Nu știa cât e ceasul și nici nu o interesa, la ce folos..? A aflat de multă vreme că timpul e relativ și că de fapt el nu trece, nu stă, ci noi trecem sau stăm prin el. Primul lucru pe care l-a sesizat a fost lumina, evident. Cât de interesant, nu-i așa? E suficient să-ți ridici pleoapele pentru a ieși din întuneric. Atât la propriu cât și la figurat. Probabil a fost primul moment din viața ei în care a văzut lumina, nu a ignorat-o și nici nu a privit-o ca fiind ceva normal, care i se cuvine. A lăsat-o să îi inunde ochii. I-a văzut strălucirea, i-a perceput nuanțele translucide de argintiu și auriu, și i-a simțit atingerea. O mângâia blând pe coapsa dezvelită, de parcă îi cunoștea destinul și încerca să o consoleze. Bineînțeles că i-l cunoaște, bineînțeles că știe ce se întâmplă într-un final cu fiecare dintre noi. De aceea ne mângâie în fiecare dimineață, cu atâta delicatețe, în timp ce noi tragem draperiile pentru a ne ascunde de ea. Cum să te ascunzi de lumină..? Ce-a fost în capul ei toată viața, până acum? Ce a crezut că face, ce a încercat să demonstreze.. și cui? Toate elementele naturii au fost de partea ei, i-au bătut în geam, au tras-o de păr, i s-au lipit de tălpi și i s-au agățat de mâini, i-au strigat „trăiește!”, dar nu a ascultat. Pentru că nu a înțeles. A închis geamul, și-a prins părul, și-a ferit tălpile și și-a spălat mâinile, de fiecare dată. S-a lepădat de viață cu fiecare clipă cu care se afunda de ea. E ciudat cum realizezi că nu ai trăit decât atunci când știi că mori. Nu când simți, ci când știi. A oftat adânc. Ce înseamnă, la urma urmei, moartea? Începuse să se întrebe ce ar fi viața fără ea. Nu ar mai fi viață, asta e clar. Nu ar mai avea niciun sens. Ar fi un drum continuu care nu duce nicăieri și pe care am păși degeaba. E adevărat, nu destinația contează, ci călătoria, de acord. Dar călătoria nu există fără destinație. Apreciezi o operă, o piesă de teatru, un film, pentru că are o durată și are un final. Oricât de frumoasă ar fi povestea din spate, oricât de mult ai vrea să dureze, la un moment dat vrei să-i afli finalul, scopul. Totul are un scop pe pământul ăsta, iar scopul morții noastre este tocmai viața. Nu ne naștem ca să murim.. cu riscul de a contrazice mințile oficial luminate care au ajuns la această concluzie. Murim ca să trăim. Dacă nu am muri, nu am avea niciodată șansa de a trăi. Prin urmare, a hotărât să privească moartea ca pe o binecuvântare, ca fiind singura oportunitate de a-și trăi, în sfârșit, viața. Si atât cât i-a rămas, asta va face. O poate trăi în câteva luni..? Absolut. Se poate trăi în cât timp vrei, atâta timp cât vrei. Nu degeaba se spune că unii trăiesc într-o zi cât alții în o sută.. poate chiar mai mult. Important este ca atunci când ajungi la ultima ta zi, să o închei cu zâmbetul pe buze, cu conștiința împăcată și cu liniștea sufletească oferită de certitudinea că da, ai făcut ceea ce trebuia să faci în această viață: ai trăit. Nu ai supraviețuit, nu ai existat.. Ai trăit. Prin urmare, ce ai face dacă ai afla că vei muri peste exact un an?
Ziua 365.

(va urma)

Anunțuri