Astăzi ne-am petrecut trei ore urmărind meciuri de Box și K1 deoarece ne-am cam plictisit momentan de filme, artistice sau nu. Nu pot spune că sunt fană a luptelor, dar îmi place să-i urmăresc uneori pe marii campioni ai lumii. Nu știu de ce, sincer. Probabil pentru cultura mea generală, ca să pot purta o discuție când și dacă e cazul, să nu mă uit cu ochi de căprioară nedumerită atunci când nimeresc într-un grup de băieți care discută lucruri de băieți, deoarece femeile pasionate sau practicante de așa ceva mi se par dezgustătoare dar, totodată, apreciez o femeie capabilă să discute despre aproape orice subiect. Prin urmare, spre încântarea iubitului meu care poate petrece unele zile cu mine „ca între băieți”, am și eu habar de una-alta, de reguli, de tehnici, etc etc, am favoriți, am luptători pe care nu-i suport.. însă tot nu prea pot înțelege și digera total asemenea activități numite „sportive”. Paranteză: aceste zile compensează, bineînțeles, zilele în care el trebuie să-mi tolereze desenele animate, filmele siropoase, documentarele despre balet și alte lucruri „de fete”. Am inchis paranteza.
Cu totul altceva înseamnă artele marțiale; cum foarte clar se aude este vorba, la urma urmei, de artă, și cum arta nu prea are trecere în rândul oamenilor, tot luptele violente strâng milioane de oameni în public și milioane de euro în bugete.
Singurul motiv pentru care am scris acest text este: omenirea a evoluat, e mai rafinată, mai fină, mai sensibilă..? Nici vorbă. Arenele în care au loc campionatele de acest gen sunt la fel de pline precum erau, cu muuuultă vreme în urmă, arenele în care luptau gladiatorii. Privitorii (nu știu cum altfel să le spun) sunt la fel de ‘posedați’, împătimiți și doritori de sânge și oase rupte. Suntem aceeași Mărie cu altă pălărie, nimic mai mult.
Paradoxal, este descurajant și reconfortant în același timp să (re)descopăr acest lucru aproape zilnic.