Am călătorit câteva zile în ‘străinătate’, săptămâna trecută. Nu am și nu am avut niciodată complexe majore (acolo) din cauza naționalității mele, dar este adevărat că nu am afirmat niciodată cu o deosebită mândrie că sunt româncă. Nu cred că trebuie să explic de ce; știe toată lumea. Oricât de entuziasmați ar fi unii oameni de persoana ta, de eleganța, starea de spirit sau bunul tău simț, sclipirea din ochi le pălește nițel când pronunți „România”. Și eu nu-i condamn deloc, chiar deloc.
Într-o zi dintre cele în care am fost plecată, am ajuns și în Spania, mai exact în Barcelona, oraș în care mă reîntorc oricând cu mare drag și cu nerăbdare. Dar am să vă povestesc altă dată despre minunățiile de acolo.
Aveam de așteptat câteva ore până la plecarea avionului, așa că am decis să facem o plimbare în parcul Guell, loc superb construit de arhitectul meu preferat, Antonio Gaudi, cel care a ridicat clădiri de basm și de neînțeles, făcute parcă din turtă dulce. Am ajuns în parc, am vizitat una-alta, când brusc, printre triluri de păsărele am auzit acorduri duioase de vioară. M-am oprit, am reperat locul din care proveneau, și m-am îndreptat într-acolo, ca hipnotizată. Sub o boltă parcă modelată din plastilină, feriți de lumina puternică a soarelui mediteranean, cântau doi bărbați, unul la vioară și unul la contrabas. Muzica era pur și simplu divină! Sunt foarte selectivă în ceea ce privește arta, de orice fel ar fi. Poate, din punctul de vedere al unora, nu am pregătire ‘oficială’ suficientă pentru a putea da verdicte, dar am o chemare nativă, o pasiune uriașă autocultivată și autoeducată de-a lungul unor foarte mulți ani, care sunt sigură că îmi califică și îmi îndreptățește părererile ca fiind bune de luat în seamă. Am fost, totuși, și eleva unei școli de artă ce mi-a insuflat cel puțin bazele corecte, asta pe lângă faptul că am și activat în domeniu. Prin urmare, cred cu tărie că pot spune ce este foarte bun, bun sau slăbuț. Iar ce auzeam eu era ceva foarte bun.
Revenind la cei doi, erau foarte modest și neglijent îmbrăcați, însă cântau cu o pasiune care li se citea foarte ușor în ochi și gesturi, dar și cu o tristețe, un fel de resemnare, care se observa la fel de ușor. Îmi părea că sunt chiar puțin rușinați.
M-am așezat și nu m-am ridicat zece minute, cred că nici nu m-am mișcat. Îmi place atât de mult muzica clasică live încât, dacă mă vede cineva ascultând, jură că am trăit toată viața în săli de concert, lucru care nu este adevărat. În România, și mai ales în Baia Mare, nu ai unde asculta așa ceva. Darul acesta, al unor oameni, de a atinge cu atâta măiestrie diverse instrumente, mă impresionează până la lacrimi. Stau, ascult și plâng. Habar nu am de ce, dar asta fac. Îmi erau și atunci ochii plini de lacrimi. Mă ascund de obicei, deoarece pe iubitul meu îl amuză reacția mea și dacă îl văd râzând, plâng de-a binelea. Într-un final am decis să cumpăr un cd de-al băieților, am văzut că au pentru vânzare. M-am apropiat, am lăsat în cutie banii, am luat un cd și m-am așezat la loc. M-am uitat pe copertă, l-am întors să văd ce melodii conținea și m-am înfiorat toată. Ilie Mircea și Ciprian Mircea erau numele celor doi interpreți.. Nu mă așteptam, m-a lovit ceva, o multitudine de sentimente, de plăcere, de mândrie, de neputință, de compasiune, de milă, de nedreptate, o serie de „de ce”-uri fără niciun răspuns. M-a impresionat teribil să aflu că sunt români. De ce? De ce trebuie să cânte pe străzi, pe străzile altor țări, oameni cu un asemenea talent? De ce trebuie să aștepte mila unor trecători care, deși se vedea că apreciează interpretarea, abia se încumetau să arunce câțiva cenți în cutie? Datorită interpretării unor români m-am simțit mândră că sunt româncă, însă din cauză că i-am văzut în stradă, m-a cuprins o rușine mare și o furie pe măsură, ambele din urmă îndreptate către sistemul social de rahat în care ne obligăm singuri să trăim. Ca ei sunt mulți, știu. În diverse domenii și din/în diverse țări. Dar conștientizarea acestui lucru nu îmi știrbește nicio fărâmă din sentimentele trăite, atât de contradictorii.

Anunțuri