camino-271 Mă gândeam ieri la cum am fost capabilă să parcurg 800 de km pe jos, în 29 de zile, și la cum nu a crezut aproape nimeni că voi reuși. Mama era emoționată de faptul că mă voi dezamăgi singură (cel puțin așa cred, deoarece nu mi-a confirmat niciodată), iar restul persoanelor erau convinse că după trei-patru zile încep să sun disperată după un salvator, care să mă scoată din ghearele munților și să-mi pregătească o baie fierbinte cu spumă și tot tacâmul. Ei bine, n-a fost așa. Eu când plec, plec. Așa blondă, boemă, ruptă de realitate cum recunosc că sunt de prea multe ori, odată ce iau o decizie, e bună luată.
Pe vremea aceea, în 2010, m-am hotărât într-o joi seara să fac El Camino, iar luni eram deja acolo, cu tot echipamentul în cârcă. Prima zi a fost cruntă; nu umblasem niciodată atât pe jos și nu cărasem niciodată ceva mai greu decât ghiozdanul din școala generală. Numai eu știu cum am ajuns la primul adăpost, după vreo 30 de km făcuți în munți, pe caniculă, în iulie. Stiam doar că mi se rupea spatele, la propriu. Nu era de mirare, purtam o greutate de 14 kg în condițiile în care mi s-a spus clar că rucsacul trebuie să aibă maxim 10% din greutatea mea. Cântăream vreo 56 de kg, deci purtam în mod cert un bagaj pentru doi oameni mai grei decât mine.
Să vă povestesc ce aveam, căci de acest lucru mi-am amintit ieri și am râs singură, în hohote.
Cumva, nu știu exact cum, m-am gândit că un pelerin care se respectă, care mai e și fată cochetă de felul ei, își pune neapărat o placă de păr în rucsac. Pentru orice eventualitate!
Tot pentru orice eventualitate, mi-am pus și două rochițe. Drăguțe, decente, care mergeau perfect cu perechea de sandale cu toc pe care am înghesuit-o în bagaj. La ce m-am gândit..? Habar nu am, cel mai probabil e că nu am gândit.
Bineînțeles, ca orice blondă care se consideră mai puțin blondă, mi-am pus și trei cărți. Filozofie grea, nu orice. La asta chiar m-am gândit, și-mi imaginam că după 8-9 ore de mers pe jos, voi fi atât de relaxată încât ceva de citit îmi va prinde de minune. Nici prin gând nu mi-a trecut că s-ar putea să plec la 6 dimineața, zilnic, să ajung (oriunde) pe la 6 seara, să mă cazez, să mănânc, să fac un duș, să spăl și să cad ruptă de somn în sacul de dormit. Aveam și un caiet-jurnal, în care intenționam să scriu tot ce se petrece, zilnic.
Mai era în rucsac și o gentuță, cam de două kilograme, de cosmetice. Și nu doar șampoane, creme, balsamuri, uleiuri de corp.. ci inclusiv fond de ten. Aveam până și ojă, la pachet cu dizolvantul. Doar plecam pentru o lună de-acasă! Mi-am pus și demachiant. De ce? Din motivele din care mi-am pus și placa, probabil. Sau feonul, că de ăsta uitasem să pomenesc, ori accesoriile, a se citi: cercei, brățări, două coliere pentru rochițe și un ceas.
Așa.. Pe lângă toate astea, mai împachetasem două rânduri de haine pentru dormit, trei rânduri pentru pelerinajul în sine, ghete de munte, sandale de munte, două prosoape.. și nu mai știu ce lucrușoare de care nu îmi mai aduc aminte.
Când m-a văzut doamna de la adăpostul în care m-am cazat după prima etapă, s-a uitat lung la mine. M-a lăsat să mă acomodez, să mă liniștesc, să mănânc, și apoi m-a chemat la ea. M-a rugat să îi dau voie să vadă ce port în ruscac, deoarece i s-a părut exagerat de plin. Fără nicio temere, i-am prezentat bagajul. A înlemnit. După câteva secunde a început să se mire, ca în final să izbucnească în râs. Mi-a spus:
– Fata mea, dacă tu pleci mâine cu același bagaj, îți promit că în trei zile ești înapoi în România, cu probleme serioase la spate și genunchi.
I-am răspuns că nu renunț la Camino sub nicio formă.
– Atunci trebuie să renunți la bagaj, mi-a zis ea. Am făcut de șase ori acest pelerinaj, lasă-mă să îți spun eu exact de ce ai nevoie. Surplusul ți-l trimit, prin poștă, acolo unde dorești.
Am fost de acord, deoarece partea care mă îngrozea din tot Camino era rucsacul. Este cel mai greu lucru din toată experiența.
A doua zi am pornit din nou la drum cu: ghete de munte, două perechi de șosete, un tricou pentru dormit, un pantalon scurt, unul lung și două tricouri pentru drum, un săpun de casă cu care să spăl hainele zilnic, pe care îl foloseam și la duș deoarece era deosebit de hidratant, o bucată de bumbac foarte bun care se usca în 5 minute, în loc de prosop, o cremă de corp cu factor de protecție solară 50, pe care o foloseam și pentru a-mi hidrata față, un balsam de buze cu aceeași protecție (și astea au fost singurele cosmetice pe care le-am avut cu mine pe toata perioada), un flaconel cu 30 ml de șampon, altul cu balsam, jurnalul, sacul de dormit, pelerina de ploaie, ceva soluție pentru insecte, o eșarfă să-mi acopăr părul, un hanorac.. și cam atât. Noul meu bagaj cântărea aproape 8 kg (deoarece mai duceam apă, ceva de mâncare), încă avea mai mult decât ar fi trebuit, dar mult mai puțin decât cântărea cu o zi în urmă. E adevărat că următorii 35 de km am simțit că zbor! Doamna aceea drăguță s-a ținut de cuvânt, mi-a împachetat tot ce scosesem din rucsac și a trimis pachetul la sora mea. Înainte să plec, mi-a spus:
– Să fii atentă de-acum.. deoarece bagajul unui pelerin îl caracterizează. Nu căra după tine, în viață, lucruri inutile, pentru că îți vor pune multe piedici și din cauza lor nu vei ajunge acolo unde dorești.
Mare adevăr a grăit.
În acea lună, pe lângă multe alte lucruri, am redescoperit tainele, avantajele și frumusețea simplității, atât legat de viața în sine cât și legat de viața ca femeie; avantaje de care mă bucur în ziua de azi și de care mă voi bucura atâta timp cât voi trăi.
Pentru cei care nu le-au văzut, mai multe poze găsiți în capitolul „Camino” de pe acest blog. Am să revin, cândva, cu povestioare de pe drumul care a fost, și rămâne, unul dintre cele mai minunate lucruri pe care le-am făcut.
camino-252

Anunțuri