Privind cu deosebită atenție la ceea ce mă înconjoară, atât în apropierea mea cât și în depărtare, la ceea ce se întâmplă cu societățile în care trăim și cu planeta pe care locuim, realizez că am ajuns să mă bucur pentru faptul că am o viață relativ scurtă aici. Noi, oamenii, exploatăm, distrugem și anihilăm atât de mult (fizic și spiritual) încât nu aș vrea pentru nimic în lume să știu cum va fi viața peste o sută-două de ani, în ce condiții vor trăi urmașii noștri, ce fel de oameni vor fi și cum va arăta natura atunci.
Într-adevăr, cei conștienți și real interesați sunt (ca număr) neînsemnați pe lângă cei inconștienți și/sau dureros de egoiști. Cu tot pozitivismul și credința mea în mai bine încep în mod serios să gândesc că lupta, dacă se poate numi așa, este una pierdută.
În condițiile date mă întreb, pentru a nu știu câta oară: nu e mai bine să-ți construiești propria lume, să trăiești frumos în ea și să ignori ‘acuzațiile’ altora care consideră că nu ești realistă și că lumea ta, globul tău magic, în fapt nu există?
Și încă ceva.. ce anume ne face, pe unii, să gândim ATÂT de diferit de alții, să vedem binele și răul atât de.. altfel? Știu sigur că nu este vorba despre educație, intelect, cultură sau genetică. Singura explicație rămâne inteligența emoțională care, încă, nu știu cum se dobândește.

20140125-150741.jpg

Anunțuri