Suntem unul și același lucru, nu..?
M-am certat cu mama mea de două ori până acum, în toată viața, și ea care știu că-mi citește blogul poate spune dacă mint sau nu. Că m-a mai mustrat uneori, întotdeauna blând, pentru ceva decizie pe care am luat-o sau nu, e adevărat. Foarte rar s-a întâmplat și asta, totuși. Nici atunci când ne-am certat nu a ridicat tonul și nu m-a jignit cu vreun cuvânt. De fapt, dacă mă gândesc mai bine eu m-am certat o dată cu ea, a doua oară s-a certat singură, în ideea în care mi-a spus ce nu-i convine și nu mi-a mai vorbit vreo patru zile.
Bineînțeles că mă mândresc cu mama. Este o gospodină desăvârșită, o femeie plină de bunătate, blândețe și bun simț, cu toate că viața a încercat-o greu și îndelung. Ca mamă a fost mereu așa cum a fost ca femeie. Nu am cunoscut-o niciodată altfel decât am descris-o mai sus și articolul ăsta nici măcar nu ar trebui să fie despre ea. Prima dată (așa-zisa ceartă) s-a întâmplat când aveam aproximativ 18 ani și îl cunoscusem pe primul meu iubit. Nu prea i-a convenit persoana, a ținut să-mi spună, i-am răspuns că nu e treaba ei și s-a încheiat discuția. S-a comportat întotdeauna exemplar față de respectivul, cu care a urmat o relație de șapte ani. A doua oară s-a întâmplat în acest an, când din nou nu i-a convenit ceva la actualul meu iubit, i-am răspuns la fel că nu e treaba ei și gata. De data asta a fost câteva zile supărată (întemeiat, aș spune) dar draga de ea și-a cerut iertare printr-un mesaj (mi-au dat lacrimile când l-am citit), ne-a invitat pe amândoi la ea și ne-a primit cu brațele deschise, așa cum își primește mereu copiii și oaspeții de orice fel. Adevărul este că și eu am fost un copil cuminte, care nu i-a adus niciodată rușine sau probleme reale, ci dimpotrivă, m-am străduit mereu să îmi depășesc condiția și să o fac să fie mândră de mine. Mai rebelă fiind, mai nonconformistă, mai sentimentală, mai aeriană și visătoare de felul meu, mai „altfel” să zicem, a fost nevoie de destule ori să mă aducă cu picioarele pe pământ deoarece eu zburam printre nori pufoși și fluturași colorați iar în realitate afară era furtună. Poate ar fi preferat să fiu un om mai comun și mai previzibil, mai puțin sensibil, mai pragmatic, mai organizat și mai prompt (și eu aș prefera asta, uneori) dar daca am dezamăgit-o vreodată nu mi-a spus, însă știu că de era ceva grav aș fi aflat deoarece mama nu-mi curăță ouă și este cel mai mare critic al meu, legat de orice. Îmi cunoaște limitele dar și potențialul, și mi le expune clar și limpede pe ambele. Nu a încercat să mă controleze niciodată, nu s-a băgat în viața mea decât atunci când i-am cerut ajutorul și m-a lăsat să fac ceea ce am considerat eu că trebuie să fac, lucru care denotă marea ei încredere în ceea ce a crescut și educat. Bineînțeles, denotă și încăpățânarea mea. Astfel, am avut ocazia să dau cu capul singură și să îmi trăiesc viața așa cum eu mi-am calculat-o, lucru pentru care îi sunt deosebit de recunoscătoare deși de multe ori mi-a dat cu virgulă. Dar am învățat din toate.. Când am dat greș, m-a învățat să văd că în tot răul e și un bine, iar când am procedat corect m-a felicitat. Azi, derulând existența mea, îmi accept eșecurile și le consider a fi pași fără de care nu aș fi ajuns la înțelegerea vieții de acum. Am regrete, e normal, dar nu sunt neapărat multe și nici prea mari, deoarece lucrurile pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut m-au adus AICI, punct în care sunt mulțumită, mândră de evoluția mea spirituală și sufletească și pregătită să merg mai departe.
Dar nu toți au norocul meu. Nici curajul.
Nu toți au o mama cu spiritul căreia să se poată, realmente, mândri. Aparențele sunt înșelătoare și foarte bine păstrate în multe familii, din păcate. Mulți copii se mulțumesc cu ceea ce primesc financiar de la părinți, și ambele părți uită de responsabilitățile emoționale și morale. Unele mame își controlează copiii (adulți deja) și mișcările lor „la sânge”, nu acceptă alte decizii decât pe ale lor și apoi afirmă că ASTA e iubire adevărată de părinte. Nu e. Altele îi șantajează emoțional, îi amenință cu „O să-ți pară ție rău! O să plângi când nu o să mai fiu!”, plâng ca niște copii alintați când nu le sunt îndeplinite doleanțele egoiste și apoi afirmă că își iubesc copiii mai mult decât orice. Nu e o iubire sănătoasă. După caz, o parte reproșează toate sacrificiile pe care ele le-au făcut ca să îi crească, de parcă nu e obligația unui părinte să-și crească, să-și îmbrace și să-și educe copiii.
Ok, nu zice nimeni că nu ar fi așa, cunoaștem parțial lumea în care au trăit părinții noștri și a fost o lume grea, dar nu văd relevanța și rostul, sincer. Mai sunt cele care din cloști devin adevărate scorpii atunci când copiii lor, fete sau băieți, frământați, dospiți și crescuți deja, își exprimă intenția de a oficializa o relație. Ca să-și protejeze, vezi-Doamne, progeniturile de eventuali răufăcători (a se înțelege soți și soții) ele se străduiesc prin orice mijloace posibile să alunge ‘intrusul’ din familie, cu excepția cazurilor în care acesta corespunde așteptărilor proprii de ordin financiar sau social. De parcă acel ‘intrus’ mâncător de oameni nu a fost ales, ci s-a impus singur. De parcă acel copil „atââât de permanent inteligent” (al lor) s-a prostit de tot exact în momentul în care și-a întâlnit consoarta. Plâng, amenință, jignesc, lovesc sufletește, scuipă venin, mai merg la câte-o vrăjitoare/ghicitoare-două (în numele Domnului, evident, deși nu știu care e ‘domnul’ vrăjitorilor) mai plătesc citirea la miezul nopții a unui psalm, se dau de pereți, inventează povești, țes adevărate scenarii de groază cu personaje imaginare, calomniază, defăimează, complotează și câte și mai câte.. până când reușesc să despartă perechea sau până când fiul/fiica se satură, literalmente, și își părăsește casa părintească văzându-și în pace și liniște de viața proprie, cu bună știință aleasă. Dar, precizez, ele fac asta „din dragoste”. Am auzit de bărbați care își maltratează femeile „din dragoste”; probabil mintea lor funcționează pe același principiu. Cele din urmă suferă și de paranoia de genul „vrea să îmi ia locul de mamă”, de parcă o tânără și-ar dori vreodată un băiețel pe post de soț sau un soț pe post de bebeluș, și de parcă ‘băiețelul’ nu ar fi deja sătul de cicălelile mamei lui și i-ar trebui încă una, identică. Câteodată unele mame adună toate ‘calitățile’ enumerate de mine. De ce sunt așa..? Pentru că nu fac deosebirea dintre a fi femeie și a fi mamă, sau când e cazul să fii una și când alta. Pentru că s-au rătăcit și nici ele nu mai știu unde. Pentru că nu mai știu ce înseamnă viața și cum e să ai una. Pentru că nu mai știu cum și cât să iubească. Pentru că, în mintea lor, și-au pierdut rostul..
Trist. Mai trist e că sunt atât de înverșunate încât nu-și dau seama cât rău provoacă, în ele și în jurul lor. Își distrug singure familiile într-un mod public, familii deja distruse de fapt pe-ascuns, iar apoi dau vina pe cei din exterior că au ieșit la iveală problemele.
Nu am de ce să fiu solidară cu astfel de femei și știu că se vor revolta teribil câteva (previzibil) citind ce am scris. Nu dau nume, deși aș avea unele de-a dreptul surprinzătoare; cele care se regăsesc și recunosc în descrieri, se simt singure. 😉 Asta e, fățărnicia nu m-a caracterizat niciodată. Nu le pot înțelege judecata, sau lipsa de judecată mai degrabă. Sunt absolut convinsă că au suferit mult la viața lor, că probabil încă suferă.. dar vina le aparține. Pentru că au ales, sau nu au ales, cândva, ceva. La fel, sunt absolut convinsă că își iubesc foarte mult copiii dar greșesc enorm pentru că își varsă toate frustrările în ei și se refugiază în afecțiunea lor de parcă nu ar mai exista altceva în lume. Mă întreb cum au trăit înainte de a naște! Sau cum vor trăi după ce respectivii copii își vor forma propriile lor familii, dacă nu se vor integra. Se spune că orice mamă vrea binele copilului ei.. Sunt de acord. Diferența este, însă, că nu orice mamă știe care este acel bine și încearcă să-și implementeze în viața lui ideea ei de bine. Aceste idei de multe ori nu corespund și e logic și normal să fie așa, suntem oameni diferiți cu experiențe și dorințe diferite. Nu e logic și normal ca o mamă să impună și să condiționeze; acolo apare ruptura.
M-am vizualizat și eu așa ca ele, cândva. M-am îngrozit și imediat după, am cerut divorțul. Pentru că nu ai cum să crești o familie sănătoasă într-o casă bolnavă. Aș fi divorțat și dacă aș fi avut copii; orice copil preferă doi părinți divortați și liniște în casă decât o căsnicie plină de depresii, țipete, plânsete și uși trântite. Aș fi divorțat oricum, datorită faptului că mereu am crezut în fericire, în armonie, în împlinirea unei femei, în mulțumirea sufletească a unui bărbat, în susținere și apreciere reciprocă, în confort dar lipsă de materialism, în zâmbete la masă.. Cu această credință m-am și căsătorit, de altfel, însă detaliile amintite au lipsit din casa mea și nu dădeau semne să apară, deși mi-au fost promise. Le-am căutat în altceva, în afirmare profesională publică, într-un statut social mai înalt, în confortul material de care dispuneam.. dar inima mea nu era liniștită și în final am acceptat, cu greu, adevărul. Am ales să plec, după aproape (alți) șapte ani. Eram mult prea tânără pentru a mă condamna singură mai mult decât deja o făcusem. Prin urmare, mi-am luat inima în dinți, sufletul în brațe și bazându-mă pe capacitatea mea de discernământ și puterea de a o lua de la capăt, dintr-un așternut moale am pășit într-o iarnă lungă și grea, ca să-mi caut norocul pierdut. Am ținut totul atât de secret încât până și mama a aflat abia după ce s-a pronunțat oficial divorțul. Credeți că m-a felicitat..? Nu. Dar nici nu m-a condamnat. Nu mi-a spus că așa sunt toate căsniciile, că iubirea niciodată nu durează, că orice bărbat își înșală femeia și că trebuie să accept mersul lucrurilor și să văd doar părțile bune. Era mâhnită și singurul lucru pe care mi l-a zis a fost: „Te cunosc suficient de bine încât să știu că nu ai fi plecat pentru nimic în lume, dacă ți-ar fi fost bine acolo. Sper doar ca data viitoare să ai ochii foarte larg deschiși.”
Îmi amintesc ce mi-a spus și fostul soț exact înainte de a ne despărți: „Nu o să găsești niciodată ceea ce îți dorești. Tu vrei să trăiești în basme dar lumea noastră e cea reală.” I-am răspuns că îmi asum acest lucru, și că prefer să rămân singură și sperând la mai bine toată viața decât să fiu încă o nevastă aparent împlinită, dar de fapt complăcută și nefericită, ca atâtea altele. L-am sfătuit să-și vadă de drumul ‘real’ singur și să mă lase pe mine în lumea mea. Nu-l învinovățesc nici azi doar pe el. Nu-l vorbesc de rău, nu sunt o nesimțită; este un om bun (altfel nu m-aș fi căsătorit cu el) dar ca soț m-a dezamăgit și am tot dreptul să afirm asta. Cred că decizia mea ne-a făcut amândurora un mare bine, sufletește vorbind. Și uite că după nici doi ani, multe lacrimi vărsate și sute de momente de deznadejde cruntă, îmi trăiesc în sfârșit basmul.. Dacă va dura „până la adânci bătrâneți”, vom vedea. Îmi asum deciziile, din nou.
Orice femeie trebuie să își amintească faptul că înainte de orice, chiar înainte de a fi mamă, este și rămâne femeie. Iar o femeie nefericită va deveni implicit o mamă nefericită. O femeie nefericită nu-și poate face bărbatul fericit și nu vor putea crește împreună copii fericiți. Dragostea de mamă e mare dar nu are rol de substitut pentru dragostea de femeie, așa cum nici dragostea copilului nu poate înlocui dragostea pe care o aștepți, și trebuie să o primești, de la soțul tău. Eu nu am vrut niciodată să fiu orice fel de mamă.. și nici orice fel de femeie.
Bineînțeles că sunt mândră de mama mea! A fost de multe ori la pământ dar a avut tăria de caracter de a nu apela niciodată, dar niciodată, la vreun asemenea tertip răutăcios ca cele descrise mai sus. Nu toate pot fi ca ea, se pare, deși sunt multe care sunt. Și sunt și mai multe care ar putea fi. Unele au impresia că trebuie să le ridici statui doar pentru că au făcut cel mai natural și la îndemână lucru pentru o femeie: copii. Dar așa cum mi-a spus duhovnicul meu cu puțin timp în urmă: „Să fii mamă, fizic, este poate cel mai ușor lucru din lume, dar să fii o adevărată mamă spirituală.. ăla e mare și rar lucru între oameni.”
Cred că ar fi frumos ca noi femeile să nu ne uităm originile. Să nu uităm de unde am plecat, câte am pătimit, să empatizăm, să învățăm din greșeli, să nu le repetăm și mai ales să nu-i forțăm pe alții să le repete. Să învățăm din lacrimi și din nopți nedormite, din dezamăgiri. Dezapreciez femeile care sar la gâtul altor femei și le învinovățesc pentru nereușitele lor. Eu nu am făcut asta atunci când am avut ocazia. Când am aflat că una dintre cele mai vechi angajate mi-a intrat în casă și în căsnicie nici măcar nu am concediat-o, deoarece știu sigur că nu a intrat cu forța; cineva a invitat-o și nu am fost eu aceea. Nu i-am vorbit urât și nu-i port pică nici azi, mi-a făcut un bine și m-a făcut să realizez în ce rahat eram băgată și cum mă puteam afunda.
Să nu judecăm fără a cunoaște în profunzime și să nu judecăm oricum, pentru a nu fi judecate. Să cercetăm un lucru înainte de a-l crede. Să nu uităm să predăm ștafeta când e cazul și când ni se cere acest lucru. Să fim puncte de sprijin pentru apropiații noștri și nu piedici. Să învățăm să ne cerem iertare atunci când trebuie, să zâmbim mai mult și să fim pozitive și încrezătoare în mai bine. Să fim bune. Să fim bune unele cu altele. Să iubim și să fim iubite, neapărat împreuna! Să nu acceptăm mai puțin decât putem oferi, în acest plan. Și cel mai important, să nu uităm zicala care ar trebui să guverneze planeta: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Pentru că orice piatră aruncată în cineva, din orice motiv și cu orice scop, se întoarce în capul nostru la un moment dat. Fără excepție.
Am scris acum despre femei pentru că sunt femeie. Dar totul este perfect valabil și în cazul bărbaților.

20131209-155019.jpg

Anunțuri