Așa i-a spus Omul de Lemn băiatului.
Este vorba despre un băiat care trăia într-un sat, unul destul de mic însă foarte frumos, înconjurat de păduri unde copacii plesneau de sevă și care erau pline de comori ale naturii. Locuitorii satului erau oameni deosebiți ca înfățișare, bărbații se îmbrăcau în pantaloni negri plisați, purtau ciorapi verzi și pălării țuguiate cu boruri largi, veșminte care le dădeau un aer ciudat dar respectabil. Cei mai mulți dintre ei se îndeletniceau cu fabricarea scândurilor de lemn. Doborau stejarii, îi curățau și îi transformau în scânduri pe care mai apoi le vindeau domnilor de la orașe, care construiau case și corăbii. Mai erau alții care făceau vase de lut și unii care reparau cizme. Toți credeau în spiritul protector al lor și al pădurilor care îi înconjurau, Omul de
Lemn, care se spunea că are trei metri înălțime și oricine l-a văzut ne-a asigurat că se îmbracă la fel, cu pantaloni negri plisați și ciorapi verzi.
În acel sătuc trăia și o văduvă cu fiul ei, fiu care moștenise meseria de hornar a tatălui său. Flăcăul avea 18 ani deja, era înalt, zvelt și chipeș, blând și politicos, dar umbla mereu cu hainele pline de funingine, lucru care i-a atras batjocura și disprețul celorlalți oameni. Când nu îl vedea nimeni din ochi îi picurau lacrimi în suflet, era mâhnit, îl durea inima, îi invidia pe tăietorii de lemne, pe cizmari, pe olari și pe toți cei care aveau hainele curate și erau bine văzuți și respectați în sat. În plus, mai erau trei flăcăi de vârsta lui acolo. Nu erau plăcuți nici la chip și nici la vorbă, erau lacomi și fără de înțelegere față de cei săraci, dar fetele din sat le zâmbeau numai lor pt că aveau familii înstărite. “Viața mea este mizerabila”, și-a spus băiatul într-o zi. „Am să merg să îl caut pe Omul de Lemn, ca să mă ajute; dacă nu, am să îmi iau viața. “
Hotărârea a fost luată. I-a spus mamei sale că pleacă și plecat a fost. A străbătut nu știu câte păduri, a traversat nu știu câte râuri și a întrebat nu știu câți oameni unde poate fi găsit Omul de Lemn, dar nimeni nu a știut a-i spune; mai mult, se și uitau ciudat la el. După multe luni de căutări zadarnice și-a pierdut speranța. S-a așezat istovit sub un brad frumos, și-a pus mâinile la ochi, a simțit cum lacrimile îi ard iar sufletul și s-a hotărât să renunțe.
– Exact când ai găsit ceea ce căutai..? a auzit un glas subțirel și delicat, care părea să fie chiar lângă el. A privit uimit în jurul său și, sub copacul care era chiar lângă brad a văzut un omuleț, unul mititel-mititel. Avea pantaloni negri plisați, ciorăpei verzi și o pălărioară pe cap. Uitându-se mai bine a observat că hăinuțele, ciorăpeii și pălărioara erau din lemn. Până și barba fină, care părea țesută din pânză de paianjen, era din lemn. Toate păreau atât de moi de parcă ar fi fost făcute din mătase. În mod ciudat, omulețul de lemn fuma dintr-o pipă, de lemn și aceea, roșie.
– Domnule Om de Lemn, a rostit băiatul, vă mulțumesc din toată inima că ați binevoit să apăreți. Vă caut de atâta vreme! Am nevoie de un sfat. Îmi merge tare rău și mă lovesc de tot felul de necazuri. Stiti, un hornar nu prea câștigă bani.. și cănd mă uit la alții câte au.. M-am gândit că poate dumneavoastră îmi veți da o idee despre cum să procedez ca să am și eu bogății.
– Băiete, a zis omulețul trăgând din pipă, nu trebuie să îți disprețuiești meseria sau să te compari cu alții.
– Dar un hornar e o nimica toată în lumea asta, a răspuns băiatul. Cizmarii, tăietorii de lemne, olarii, ei sunt bine văzuți!
– De ce cazi în păcatul trufiei, băiete? Ciudați sunteți voi, oamenii.. Nu vă dați seama că toate sunt aici doar pentru a părea că sunteți fericiți câțiva ani. Rar este vreunul mulțumit cu viața și starea cu care a fost născut și în care a crescut. Dacă erai cizmar, ai fi vrut să fii lemnar; dacă ai fi fost lemnar, ai fi dorit să construiești case.. dar fie, pentru că ai bătut atâta drum, îți voi îndeplini trei dorințe.
– Mulțumesc! Mulțumesc! a sărit în sus de bucurie băiatul. Vreau să am cea mai mare fabrică de făcut scânduri din zonă, să fac cei mai mulți bani și să fiu cel mai iubit de fete!
Omulețul l-a privit dezamăgit.
– Nebunule, i-a spus, ce prostie pe tine să îți irosești așa norocul. Înțelepciune îți trebuia ție, o minte sănătoasă și o judecată bună. Dacă le cereai pe astea, restul veneau toate. Dar sunt dorințele tale și ți-am promis să le împlinesc, ai grijă prin urmare de ele. A tras un fum din pipa roșie și s-a făcut nevăzut.
Băiatul s-a întors foarte bucuros pe tărâmurile natale. Mama sa îl aștepta cu o veste mare: stăpânul celei mai mari fabrici de făcut scânduri din zonă a murit și, nimeni nu înțelegea de ce, i-a lăsat fiului ei toată afacerea. Erau bogați de-acum. Cu toate că femeia trăise mai mult de treizeci de ani în condițiile de viață oferite de un hornar și era învățată cu oamenii de condiția soțului ei, a cuprins-o imediat o înfumurare teribilă și a zis:
– Gata, s-a terminat cu mizeria. Fiul meu are cea mai mare fabrică din zonă, iar eu, mama lui, am să fiu mult mai sus în societate decât alte neveste de lemnari, și de-acum am să stau în rândul din față când merg la biserică, lângă oamenii de seamă, nu în spate cu toți sărăntocii.
Timpul trecea, lucrurile mergeau foarte bine. Băiatului i se îndepliniseră toate dorințele și era tare mândru de noua sa viață. Avea bani de nu mai știa ce să facă cu ei, era respectat de toată lumea și abia se descurca cu toate fetele care îl asaltau. Arunca banii în stânga și-n dreapta, împărțea celor mai nevoiași (deoarece își amintea cum era să fii sărac) și cheltuia inutil. Trecuseră așa vreo trei ani. S-a plictisit de toată noutatea, nu mai prea dădea pe la fabrică, nu se ocupa de vânzarea scândurilor, nu onora comenzile la timp, lemnul putrezea, îl vindea la jumătate de preț numai ca să nu rămână cu el.. astfel încât într-o dimineață de iarnă când a mers să își viziteze muncitorii, a găsit acolo și doi angajați ai judecătoriei. Aceștia i-au explicat că există foarte multe plângeri și datorii pe care le-a acumulat în timp. L-au somat să plătească banii ceruți în trei zile sau altfel îi vor lua fabrica.
Mâhnit din cale-afară, băiatul s-a întors acasă. Nu avea de unde să scoată bani, se gândea cu groază la ruina în care îi ajunseseră afacerile și la faptul că era mai fericit când era hornar și nu avea nicio grijă, nicio datorie și nimeni nu îl respecta din interes. A început să plângă, nu știa ce să facă și îl durea iar inima. Detesta acel sentiment și tot ceea ce simțea atunci când îi picurau lacrimi fierbinți în suflet. A auzit o voce prietenoasă:
– Blestemata de inimă, ea e de vină! Dacă ai scăpa de ea ai scăpa de toate durerile și necazurile și ai trăi fericit și fără griji tot restul vieții. Așa ca mine.

(va urma)

Anunțuri