Ieri. O zi normală, cu mesele normale, plățile normale, curățenia normală, pupicii normali, vorba ardeleanului: tăt normal. Chiar mă gândeam, pe la jumătatea ei (a zilei), că nu s-a întâmplat nimic deosebit azi, culmea. Spun „culmea” deoarece de obicei fiecare zi a mea are ceva deosebit, ieșit din comun, provocat de mine sau de alții.
Bucătărind ceva fără mare chef, aud niște bătăi în ușă. În general deschid doar după ce mă uit pe vizor, dar de data asta am deschis instinctiv. Un pui de om negricios, înalt pentru cei 10-11 ani pe care cred că-i avea, cu o pungă în mână și îmbrăcat în haine ponosite și prea largi pentru trupul lui slab, se uită cu ochi mirați la mine. Nu am apucat să-i spun nimic, deoarece mi-a ‘aruncat’ un zâmbet larg și prietenos.
– Bună seara, domnișoară! Dacă vă rog foarte frumoș îmi daci ceva de mâncare..?
Zâmbea în continuare, era peltic și fâstâcit. Când am auzit cât de dezastruos pronunță ț-ul, ș-ul și s-ul, am zâmbit mai abitir ca el. Mi-a dispărut zâmbetul imediat, pentru că mi-am amintit că postesc și efectiv nu am ce să îi dau de mâncare.
– Stai puțin, i-am spus.
– Ștau, mulciumeșc.
Am cotrobăit prin frigider și, neavând altceva în afară de conopidă, morcovi și un kiwi, am luat fructul și i l-am întins. Mă simțeam teribil de încurcată.
– Știi, nu am nimic de mâncare, l-am anunțat. Țin post..
– Poșt? Adică de ăla de șlăbit?
– Nu. De ăla religios.
– Ca poștul Crăciunului?
– Exact!
– Aaaa..
– Îți place kiwi?
– Îmi place, mulciumeșc!
– Stai măcar să caut niște mărunți.
Am cotrobăit din nou, prin geantă de data asta, și abia am găsit trei amărâți de lei, restul erau bacnote prea mari. Mă simțeam penibil deja.
– Nu am decât trei lei..
Mi-a zâmbit larg, din nou.
– Sunt buni, domnișoară, mulciumeșc frumoș! Îi duc mâine la școală și îmi cumpăr melinde! Și azi am foșt la școală!
– Bravo, i-am spus. Îți place la școală?
– Daaaa, tare îmi place! Vreau să mă duc în fiecare zi! Domnișoară, dacă vă rog îmi tăiaci ășta, șă îl pot mânca?
Îmi întinde o bucățică de salam pe care a primit-o de la alt vecin. I-l tai, evident. Nu aveam nici măcar pâine să-i dau.. Îi spun asta.
– Am primit, cu salamul! mă anunță mândru și scoate o felie de pâine zâmbind iar cu gura până la urechi. Dinții mari păreau tare albi pe fățuca lui măslinie. Nu mi-am dat seama dacă e țigan sau nu și oricum nu ar fi contat. Când i-am văzut pâinica m-am liniștit puțintel și sentimentul de neputință s-a mai diminuat. Îi zâmbesc și eu, îl salut și îi spun să aibă grijă de el. Îmi răspunde că „bine, mulciumeșc”, și pleacă. Mă întorc în bucătărie, zâmbind din tot sufletul și regretând în același timp că nu l-am întrebat mai multe.
– Gata, ești cucerită, îmi spune iubitul meu râzând. Chiar eram, definitiv cucerită de atâta politețe, recunoștință, zâmbet și bun simț. Nu trec două minute și sună interfonul. Răspund.
– Alo, domnișoară, vă mulciumeșc încă o dată frumoș pentru kiwi și pentru cei trei lei! aud vocea subțirică a băiețelului.
– Să crești mare! Deja râdeam.
– Bine, noapte bună șă aveci!
– Noapte bună și ție, i-am spus cu mare drag. Să mai vii! Nu știu dacă mi-a auzit ultimele cuvinte.. dar chiar sper să mai vină. Mi-ar face o deosebită plăcere să mai văd acest copil care m-a fermecat, pentru că mi-a făcut ziua frumoasă, m-a făcut să râd, m-a făcut să sper. Având multe activități sociale în lumea din care face parte, am identificat în el un omuleț cu potențial, care vrea și poate fi salvat. Și, fiecare om salvat mă salvează la rândul său. Am făcut azi un mic stoc de produse, în cazul în care apare din nou.. și îl aștept. Chiar îl aștept.

20131120-165428.jpg

Anunțuri