A fost odată o fetiță care avea un suflet, ca toate fetițele. Sufletul ei era colorat, vesel, optimist, plin de iubire și de vise frumoase. Multe persoane erau atrase de el și i-l cereau, dar fetița, temătoare, și-l apăra cu sfințenie. Stia că sufletul ei era mai frumos ca al altora, de aceea se ferea să îl încredințeze oricui. Într-o zi a cunoscut un băiețel care iubea florile, culorile, veselia și tot ceea ce iubea fetița. Părea să aibă un suflet la fel de frumos ca al ei. S-au împrietenit întâi, apoi s-au îndrăgostit și un timp îndelungat nu mai existau unul fără altul. Dansau împreună, râdeau împreună, iubeau împreună. Visau împreună. Creșteau împreună. Fetița simțea că sufletul ei își găsise perechea iar femeia din ea își găsise bărbatul. Prin urmare, când băiețelul i-a șoptit: „Dă-mi mie sufletul tău! Voi avea grijă de el, îl voi păstra lângă al meu, nimeni nu îl va mai putea lua de aici și împreună vor forma cel mai frumos suflet întreg din lume!”, ea i l-a dăruit bucuroasă și încrezătoare. A uitat ce îi spusese cândva un om înțelept: „Dăruiește-ți sufletul numai aceluia care ți-l dăruiește pe al său, altfel riști să rămâi fără.”
Zilele treceau frumos, fetița era fericită și dansa cu spiridușii, picta aripioarele fluturașilor, compunea poezii pentru pitici, planta floricele pentru zâne și gătea prăjiturele pentru elfi, așa cum îi plăcea ei să facă. Într-o zi, băiețelul nu a mai venit. Nu a mai venit nici a doua zi, nici a treia. Copila nu înțelegea ce se întâmplă, nu simțea nimic altceva decât dorul mistuitor și dorința copleșitoare de a fi din nou lângă el. Durerea era atât de mare încât devenea fizică, sfâșietoare. Îi lipsea sufletul, așa că a plecat să îl caute. L-a găsit pe băiețel la marginea unei grădini, era așezat pe iarbă și în mâini avea alte două suflete. Se juca cu ele și ochii lui limpezi, pe care fetița îi îndrăgea atât de tare, erau tulburi acum.
– Ce faci?, l-a întrebat.
– Mă joc, i-a răspuns el, privind-o altfel decât o privea înainte.
Printre lacrimi l-a întrebat:
– Ai putea, te rog, să îmi dai sufletul înapoi?
– Care suflet? îi răspunsese nepăsător băiețelul, în timp ce jongla cu cele două aflate în mâinile lui. Sufletul tău nu e la mine.
– Ba da, e la tine, a șoptit fetița. Ti l-am dat atunci când mi l-ai cerut.. îți aduci aminte? Ai spus că vei avea grijă de el, dar ai mințit, te-ai plictisit și l-ai uitat într-un colț. Sufletul meu e drăguț, e sensibil, are nevoie de mine sau de cineva ca mine care să îl îngrijească, să îl iubească.. iar acum e trist, plânge, plâng și eu după el și nu ne putem regăsi. Dă-mi-l înapoi, te rog.
– Nu e adevărat, a spus băiețelul. Minți, nu mi-ai dat niciun suflet. Sufletul tău nici măcar nu există. Nu am ce să-ți dau înapoi.
Fetița l-a privit tăcută și îndurerată. Băiețelul a privit-o și el, cu un zâmbet victorios pe buze.
Atunci a înțeles. A înțeles că a rămas fără suflet. A înțeles că-l dăruise cuiva căruia îi plăcea să se joace cu sufletele, că nu i-l mai dădea înapoi și că, de-acum încolo, îl pierduse pe vecie. Amândoi cunoșteau adevărul, deși unul dintre ei nu îl recunoștea. Ea s-a întors și a plecat, gândindu-se la câtă dreptate avea acel om înțelept care o sfătuise mai demult. Dar era prea târziu. Probabil și băiețelul își pierduse cândva sufletul, și de aceea acum avea nevoie de sufletele altora ca să poată trăi. Sau poate că sufletul lui nu a fost niciodată atât de frumos pe cât îl văzuse ea. Nu mai știa ce să creadă.. un lucru era sigur. Își pierduse sufletul, dăruindu-l. Si nu avea habar cum să trăiască fără el. Poate ar trebuie să caute și ea suflete frumoase și să le fure, poate ar trebui să își construiască unul nou, doar al ei, și să nu îl mai dea nimănui, niciodată. Sau poate trebuia să lupte cu toate forțele ei ca să-l recupereze. Nu știa.. Stia doar că cel mai de preț lucru pe care îl avusese vreodată, sufletul ei colorat, vesel, optimist, plin de iubire și de vise frumoase, s-a pierdut.

20131019-110241.jpg

Anunțuri