<img src="https://oanatorok.files.wordpress.com/2013/05/images-16.jpeg" alt="images-16" width="259" height="194" class="alignleft size-full wp
-image-2712″ />
Pentru mine era, la un moment dat, o consolare să știu că, dincolo de mirosul neplăcut al gunoaielor din subsolurile omenirii, există o categorie mai înaltă de ființe, una luminată.. a devenit, însă, o certitudine că această categorie (dacă există cu adevărat) va rămâne întotdeauna de dimensiuni reduse, pentru că tot ceea ce se separă de restul este, prin esența sa, o raritate. Si asta nu mă mai consolează, deloc. Realizezi că aparții acestei categorii nu fiindcă ești mai dotat, mai curajos sau mai iubitor decât ceilalți oameni, ci pentru că ești mai lucid, mai ager, mai imparțial și mai însingurat decât ei. Tolerezi singurătatea, chiar o preferi uneori, și o cultivi ca pe un privilegiu, ca fiind o condiție a creativității tale de orice fel. Trăiești la fel de intens și frumos în mijlocul furtunii și a tunetelor, cum o faci scăldat în razele calde ale soarelui, printre firele de iarbă parfumate și pline de rouă sau printre fulgii reci de zăpadă. Eroii și geniile nu fac neapărat parte din această grupare a omenirii.. ei uneori sunt prea lenți și prea răbdători pentru a atinge acele culmi; dar este o realitate faptul că în jurul marilor singuratici se află întotdeauna restul făpturilor, așa cum se află așezările omenești în jurul munților și apelor.
Devenind profund neîncrezătoare față de metodele generale ale teoriei cunoașterii, am preferat să privesc când pe un geam când pe altul, într-o seară să recit un psalm și în altă seară o mantră, să descopăr singură lumea și să-mi găsesc singură adevărurile. M-am ferit să mă stabilesc într-un punct fix și, după o avalanșă de informații contradictorii, am ajuns să fiu instrumentul care își critică și pune la îndoială propria utilitate. Este acest lucru condamnabil? Nu știu. Este laudabil? Nici asta nu știu. Este normal..?
La un moment dat nu mai înțelegi nimic, nici măcar dacă arta, care îți place atât de mult și care uneori îți displace total, este o manifestare a nemulțumirii față de lumea reală sau este o odă de mulțumire dedicată acesteia..? Nu mai știi dacă atunci când cineva este blând, generos, milos, conștiincios, loial (sau are alte calități de gen) rezultă a fi un spirit înalt, sunt mijloace de a atinge anumite scopuri sau expresii ale unor situații de necesitate.
Si, mai important.. nu știi nici măcar dacă răspunsurile la asemenea întrebări te ajută cu ceva în existența ta. Partea bună, pentru mine cel puțin, este că marii piloni spirituali ai omenirii spun: după ce atingi punctul în care nu mai înțelegi nimic, începi să înțelegi totul. Aștept cu nerăbdare momentul, deoarece prima parte am bifat-o. Dar am remarcat faptul că setea de adevăr devine doar o artă a interpretării.. Societatea de azi stabilește și prețuiește valoarea unui om doar în funcție de beneficiile sau pierderile pe care acesta le aduce celorlalți oameni; acest mod de a vedea lucrurile înseamnă la fel de mult (sau la fel de puțin, după percepția mea) cu a aprecia o operă de artă doar pentru cât de mult place altor oameni, nicidecum pentru ceea ce este și reprezintă cu adevărat.
Și mă întreb dacă această realitate tristă face parte din etapa în care nu am înțeles nimic, sau din cea în care încep să înțeleg totul..?

Anunțuri