20130508-130842.jpg Fiecare persoană își imaginează, măcar o dată în viață, cum arată Paradisul. Unii îl percep ca fiind o grădină superbă plină de flori parfumate, alții îl văd sub forma unui castel, alții ca pe o insulă exotică în care tigri și leii stau lângă oameni, la plajă.. În viziunea mea ar putea avea oricare dintre formele enumerate mai sus, cu o singură și esențială condiție: să conțină măcar o bibliotecă. Una mare. Imensă, dacă se poate. Infinită chiar. Iar în mijlocul ei, să fiu eu.
Nu cred că există, pentru mine, lucruri făcute de om mai prețioase decât cărțile. Nu cred că aș fi putut trăi fără să citesc. Nu rețin la ce vârstă am început să asociez liniile negre și spațiile albe cu literele, dar știu sigur că citeam înainte de a merge la școală. Nu am să uit niciodată senzația euforică ce m-a cuprins când am înțeles că nu mai eram nevoită să interpretez imaginile din cărți, și să inventez eu poveștile în baza a ceea ce vedeam. Când liniile negre și spațiile albe s-au metamorfozat în cuvinte purtătoare de sens, m-am simțit atotputernică. Puteam citi! O nouă lume se deschidea în fața mea.
Îndată ce am realizat asta, am citit tot ce îmi cădea în mână: cărți, ziare, bilete de tren, anunțuri, bilețele și scrisori aruncate prin parcuri sau pe stradă, coperțile din spate ale revistelor ținute în mână de alți cititori în autobuz.. Mi-aș fi dorit, îmi doresc și acum, să pot citi tot, toate urmele animalelor din pădure, toate gesturile oamenilor, alinierea stelelor, mișcările dansatorilor, notele muzicale, gândurile celor confuzi.. Primele mele experiențe le-am trăit prin intermediul cărților. Vizualizam toate personajele, toate locurile acelea pline de farmec și magie, trăiam cu patos toate emoțiile descrise. M-am pregătit pentru întâlniri cu animale vorbitoare, cu stafii, cu moartea, cu bărbatul vieții mele.. mi-am făcut bagaje pentru a călători în ținuturi îndepartate, am făcut schițe și planuri minuțioase pentru a ajunge (și eu) în centrul pământului. Am citit și recitit cărți de zeci de ori. Am plâns cu lacrimi fierbinți (ascunsă de ochii familiei mele, care de fiecare dată considera sensibilitatea mea accentuată ca fiind ușor hazlie) alături de micul Remi din capodopera copilăriei mele, „Singur pe lume”, am stat ca pe ace împreună cu Oliver Twist, l-am certat pe Edmont Dantes când și-a părăsit logodnica în Contele de Monte-Cristo și am simțit că mi se rupe inima în bucăți când Uncas, Ultimul Mohican, a fost ucis.
Ce să mai spun despre poveștile copilăriei (le adoram pe cele rusești), despre Aventurile lui Habarnam, Cireșarii, Winnetou, La Medeleni, Baltagul, Odiseea Căpitanului Blood, Lolita, Călărețul fără cap, Cei trei Muschetari, O lume dispărută, Comoara din lacul de argint, Taras Bulba, poveștile erotice scrise de Sandra Brown și Danielle Steel (pe care i le furam mamei și le citeam pe ascuns).. și alte sute, poate mii, de povestiri. Copila care deschidea cartea nu era niciodată aceeași cu cea care o închidea. M-am transformat, m-am definit și am evoluat majoritar prin ceea ce am citit.

Cititul mi-a oferit întotdeauna o scuză pentru izolare, sau poate izolarea mea a fost scuza pentru a putea citi. Era o metodă de evadare atât de eficientă încât nici măcar un bombardament nu mă putea aduce în lumea reală. Locul meu preferat era în mijlocul camerei, pe covor, întinsă pe burtă sau în poziții care deveneau la un moment dat imposibile. Marele meu noroc a fost că m-am născut într-o familie de cititori, prin urmare nu mi-au lipsit cărțile. Am hotărât singură ce citesc, de fiecare dată, și nu am vorbit niciodată despre ceea ce citeam.. nevoia de a împărtăși toate frumusețile și sentimentele trăite a venit mai târziu. Când am început să scriu. În pofida faptului că mă simțeam incapabilă să născocesc povestiri asemenea celor care mi-au fermecat mie viața, simțeam că pot să scriu. Voiam să se poată călători astfel și prin intermediul meu, să pot oferi și eu celor pasionați minunățiile pe care alți scriitori mi le-au oferit mie. Să schimb vieți, să îmi las amprenta, să smulg zâmbete, lacrimi și senzații de regăsire. Am început, oficial, cu poezii pe la 11-12 ani.. bineînțeles că materia mea preferată în școală era Limba și Literatura Română, subiect la care, pot afirma cu mândrie că am triumfat constant. Mă simțeam deja ca o învingătoare, când poeziile și compunerile mele erau săptămânal afișate la panoul de onoare al școlii, după un timp fiind preluate (tot săptămânal) de singurul ziar local de pe atunci, Graiul Maramureșului dacă bine țin minte. Nu cred că aveam 14 ani când am scris (pot să-i spun așa) prima mea carte. Am scris-o pe coli ministeriale și avea vreo 80 de pagini. Probabil unul dintre cele mai remarcabile momente din viața mea rămâne acela când sora mea mai mare mi-a adus acasă o mașină de scris. Eram cea mai entuzismată persoană din lume. Am copiat cartea și în acea vreme nu mai știam ce înseamnă „Du-te afară și trăiește”; eu trăiam în povestea mea dragă. În ziua de azi habar nu am ce am făcut cu ea. Cert este că nu se mai află in posesia mea. Nici măcar nu mai știu despre ce era vorba.. mama îmi mai dă uneori detalii, când o întreb.
După acea perioadă am intrat în adolescență și am încetat să scriu, mulți ani. Foarte mulți. De ce..? Nu știu. Câteodată aveam un amalgam de idei în minte și o sete teribilă în degete, dar când mă așezam în fața unor coli de hârtie, nu eram în stare să aștern niciun cuvânt. A trecut mult timp până să îmi fac curaj și să mă apuc din nou de scris, timid. Îmi place mult să scriu.. Dar aș fi putut trăi, probabil, fără să o fac niciodată. Nu aș fi putut trăi, în schimb, fără să citesc. Stiu, în același timp, că dorința mea se va împlini. Voi reuși să public măcar o carte, și nu pentru că ar fi la modă, ci pentru că am pasiunea și calitățile necesare pentru a reuși. Totuși, după atâția ani de lectură, încă nu am reușit să răspund la întrebarea lui Denis Diderot .. „Dar cine va fi stăpânul, scriitorul sau cititorul?”

Anunțuri