În vremurile demult apuse, cu gândurile puteai face doar un singur lucru, si anume să le ții minte. Nu exista nicio altă formă de memorare, nu existau litere pentru a le putea transcrie, nici coli de hârtie pe care să le poți asterne. Orice lucru non-material care merita păstrat, era păstrat în memorie. Orice poveste, orice idee, orice drum si orice informație, trebuiau mai întâi memorate.
Astăzi, memoria ne joacă feste si ne aducem aminte foarte puțin. Când ne trezim ne verificăm agenda zilei, pentru a sti ce program avem. Când mergem undeva departe, urcăm în masină si introducem într-un dispozitiv GPS destinația la care vrem să ajungem. Avem fotografii pentru a stoca toate imaginile care ne-au impresionat, avem cărți pentru a depozita toate informațiile si mai nou avem Google, alias memoria colectivă a omenirii. Astăzi, nu ne mai amintim de zilele de nastere ale prietenilor nostri, de numerele de telefon ale membrilor familiilor noastre, deoarece avem mici dispozitive care au eliminate necesitatea de a ne mai aminti astfel de detalii.
Lucrurile pe care eu le-am menționat reprezintă o parte minoră a plafonării memoriei noastre de zi cu zi, însă ele fac parte dintr-o eroziune imensă care ne-a înlocuit memoria naturală cu o memorie tehnologică. Da, e adevărat, aceste tehnologii au făcut posibilă lumea modernă în care am ales să trăim, însă, în acelasi timp au schimbat modul în care trăim si modul în care ne folosim creierele.
Tot în vremurile demult apuse, memoria se antrena. Gândirea, la fel.
Azi nu se mai pretinde acest lucru, toate întrebările si răspunsurile sunt deja stocate undeva. Important pare a fi să stii unde să le cauți.
Nu combat tehnologia, desi nu o nici susțin. În mod paradoxal, îmi place să scriu si să citesc, nu îmi pot închipui viața fără cărți. În acelasi timp, recunosc că sunt o uitucă tocmai datorită acestor facilități pe care le am la îndemână. Înlocuirea propriei memorii te face să devii uituc, deoarece uiți să îți folosesti si antrenezi propriile-ți ‘accesorii’. Te bazezi pe ceea ce este scris si astepți să îți amintesti lucrurile nu prin propria ta minte, ci prin intermediul altor semeni. Ceea ce ai descoperit nu este o rețetă pentru memorie, ci pentru uitare. Nu asa găsesti înțelepciunea adevărată; asta este doar o aparență, pentru că citesti si spui o sumedenie de lucruri fără să înveți, de fapt, nimic. Ți se pare că stii multe, într-un mod ireal. Tocmai de aceea, la câteva luni după ce ai citit o carte, nu mai reții aproape nimic din ea. Nici personaje, nici locuri, uneori chiar nici autorul. Citim ca să citim, nu memorăm ceea ce citim.. Si astfel avem falsa impresie că dobândim o cultură vastă, uitând (în realitate) până si sursa caracterului nostru.
Întrebare mea este: până când vom continua să ne autodepăsim? Si.. care suntem noi cu adevărat, cei ce au depăsit sau cei care au fost depăsiți?

Anunțuri