În tot timpul care a trecut fără să scriu s-au întamplat multe lucruri în viața mea. Sau poate “întamplat” nu e cel mai potrivit cuvânt, ci mai bine aș scrie definitivat. Nu am să intru în detalii deoarece nu sunt noutăți, deci pentru mine nu mai au o importanță prea mare. Iar dacă totuși au o importanță mare, refuz să le-o acord. Când trec prin astfel de perioade, nu reușesc să scriu, și nu din cauză ca nu aș avea idei, ci din cauză că am prea multe. În mintea mea se formeaza o furtună de gânduri vechi si noi, din care încerc să scot ceva limpede si rezistent, atunci când se însenizează iar. Reușesc destul de greu, dar reușesc întotdeauna.
În tot acest timp, pe lângă faptul că mi-am gândit și reconsiderat viața, mi-am pus multe întrebări. Am o caracteristică căreia eu îi spun defect, și anume faptul că nu pot accepta ceva ce nu înțeleg. Indiferent despre ce ar fi vorba, indiferent dacă are sau nu legatură directă cu mine, nu pot accepta ceva ce nu înțeleg, și nu renunț până nu mi se clarifică lucrurile. Partea bună e ca înțeleg majoritatea chestiunilor, partea rea e că deocamdată nu înțeleg câteva aspecte esențiale. Cum ar fi.. ce sens are viața? În toată profunzimea ei evidentă, are vreun sens? Vreun scop? Dacă e să ne luăm după învățăturile religioase pe care le abordează o majoritate covârșitoare, sensul vieții este o altă viață, sau o viață altfel. Ceea ce denotă faptul că, de fapt, ceea ce trăim acum nu e viață, în sine. Vrem, sau trebuie să o schimbăm, deci nu ne satisface. Nu știu daca există oameni care caută viața. Nu poți căuta ceva ce există permanent și pretutindeni. Știu, însă, (sigur!) că există foarte mulți care caută fericirea. Cândva o căutam și eu, dar între timp am ajuns să înțeleg că viața și fericirea sunt două lucruri diferite. Prima e un fapt, în timp ce a doua e o stare care depinde oarecum de prima. Am înțeles și că cei care caută fericirea, nu iubesc viața. Vor mereu să o schimbe, să aducă ceva nou, să își împlinească anumite dorințe. Dacă iubești viața, trebuie să o accepți așa cum este ea, așa cum trece și așa cum se desfașoară zilnic, indiferent dacă ești fericit sau nefericit. Atunci când iubești viața, sensul vieții este viața însăși. Încep să cred că viața este propriul său scop. Iar fericirea există sau nu, de la caz la caz. Atâta timp cât dorim fericirea și nu viața, înseamnă că nu avem de ales decât între două opțiuni, acestea fiind să sperăm la fericirea pe care nu o avem, nefericiți fiind, sau să sperăm că fericrea pe care o avem momentan va dura mereu. În ambele situații pierdem viața, esenta ei. Se spune că adevăratul secret al fericirii e că poate fi atinsă numai atunci când se renunța la cautarea ei. Și nu pentru că am renunța la ideea că ea există, ci pentru că am înțeles că viața în sine nu înseamnă fericire. Dacă iubim doar fericirea, viața ne îndepărtează de ea aproape întotdeauna. În schimb, dacă iubim viața, chiar și în momentele de durere și suferință, teamă și nefericire, atâta timp cât suntem în viața nu mai contează nimic altceva.
Nu știu în care categorie mă încadrez, chiar dacă, așa cum am spus, am trăit perioade în care urmăream fericirea și perioade în care propria-mi durere îmi părea a fi cel mai minunat lucru din lume. Bineînțeles că încă visez să fiu permanent fericită (cu predominante momente de luciditate) însă, pe de altă parte, iubesc atât de mult să trăiesc încît nu accept sub nicio formă să denigrez viața atît de tare încât să consider că are doar rol de punte. Am realizat că nu vreau să mor numai din cauză că aș muri încă o dată de dorul vieții.. Nu cred că poate exista ceva mai frumos decât deja avem și trăim, chiar nu cred asta. Sunt convinsă, în schimb, că noi (oamenii) putem fi mult mai frumoși decât suntem. Și că în acest aspect stă tot secretul fericirii și al vieții privite ca un tot unitar. Deocamdată, nu reușesc (sau poate nu vreau) să asimilez faptul că, dacă aplicăm o logică elementară, secretul fericirii este să iubești tot ceea ce ți se întâmplă zi de zi. Există o mulțime de oameni care nu au nevoie de filosofie pentru a trăi sau pentru a fi fericiți. Acest lucru nu înseamnă că ei nu pot filosofa sau că nu își pot pune întrebări asupra vieții sau asupra lumii, dar pentru ei filosofia devine mai puțin urgentă. Pentru unii, între care mă regăsesc și eu, filosofia este extrem de necesară, deoarece fără ea sunt incapabili să înțeleagă, și prin urmare, incapabili să iubească viața în totalitate, așa cum au cunoscut-o până acum.

Anunțuri