Îmi amintesc, uneori, de filmele și desenele animate din copilărie.. De obicei ne găsim (fără să vrem poate), câte-un erou sau o eroină care, direct sau mai puțin direct, ne urmărește toată viața. În general, atunci când te vizualizezi în apogeul formării tale, eroina apare pe fundal și îți zâmbește aprobator, în timp ce tu îi răspunzi cu un zâmbet triumfător.
Majoritatea fetelor pe care le-am cunoscut erau fascinate de modelul Cenușăresei sau a lui Albă ca Zăpada. Prințese in devenire fiind (că nativ nu se mai punea problema) apogeul însemna un prinț, evident. Cu toate cele financiare aferente respectivului statut, că altfel nu mai avea niciun rost. Din acel punct începeau să își contureze viața și viitorul, nicidecum înainte. Tot ceea ce însemna „înainte de” însemna căutarea purtătorului de sânge albastru. Eu, în schimb, mi-am dorit lucrurile în altă ordine. Aveam, și încă am, o imagine de ansamblu în care era în mod sigur inclus si nobilul, însă în niciun caz nu eram focalizată pe el sau pe zestrea care îi colora, invizibil, sângele.
Înafară de părul blond care mă fascina, (pentru mine nicio prințesă nu era autentică dacă nu era blondă) și anumite rochii pe care le purtau, prințesele astea clasice mi se păreau niște inutile sclifosite. Eu visam să trăiesc viața lui Heidi, fetița munților. Niciun alt personaj nu m-a fascinat atât de mult. Poate, periodic, îi aveam pe Peter Pan sau pe Pocahontas în topul preferințelor, însă într-un final tot la Heidi ajungeam. Singurul lucru care mă deranja la ‘idolii’ mei era faptul că nu erau blonzi! Dar, mă gândeam eu, tocmai acest detaliu mă va face unică pe mine, o blondină de la care toată lumea se aștepta să fie prințesă, și care nu va fi.
Nu visam castele sau palate, ci o casă primitoare, situată într-un peisaj de vis, înconjurată de verdeață și multă liniște, în jurul căreia să pot planta flori și pomi fructiferi, cultiva legume și dezvolta o mică fermă de păsări și animale. Cu absolut de toate! Bine, adevărul e că, dacă mă gândesc puțin, ceva aere de aristocrată aveam și eu, având în vedere faptul că mă vizualizam de multe ori scriind în grădină sau pictând în ceva poieniță.. ceea ce presupune, automat, că altcineva se ocupa de căprițele, iepurașii, văcuțele și găinușele mele. Bănuiesc că eram o scriitoare de un anume succes, că aveam o mică dar suficient de prosperă afacere și astfel am angajat un cuplu de vârsta a doua care mă ajuta și care avea grijă, realmente, de micul meu colț de rai. În termeni de poveste, eram Elfă!
Mai visam să am două-trei prietene dragi, alături de care să îmi petrec toată tinerețea și bătrânețea, cu care să îmi beau cafeaua aproape în fiecare zi, cu care să cutreier pădurile și cu care să dezbat vrute și nevrute.
Paranteză- îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să îmi petrec vacanțele la bunici, dar nu am uitat nici cât de tare îmi displăcea munca la câmp. După două încercări eșuate de a mă face să particip la însămânțarea pământului sau la culesul roadelor, bunicii mă ignorau total când venea vorba de așa ceva, și mă lăsau să îmi vad de rochițele mele cu volănașe, de picturile improvizate pe garduri sau de scena montată în șură. Dacă totuși câteodată mă obligau să îi însoțesc, era din cauză că încă eram prea mică pentru a rămâne singură.. în acele zile mă întorceam acasă cu un braț de flori de câmp, cu un coș cu ciuperci sau cu un borcan plin cu fluturi colorați. Acestea erau activitățile mele în timp ce ei munceau pământul; înțelegeți, deci, de ce e neapărat ca acel cuplu să existe în scenariul meu. Gata paranteza.

Moșierul, pentru că nu-i pot spune prinț în aceste condiții, trebuia să se încadreze singur în peisaj, deoarece eu nu l-am proiectat. Mi-am dat seama, ulterior, ca îmi doream ca alegerea mea să fie făcută exclusiv pe baza sentimentelor, fără a fi influențată de factori sociali și financiari. De altfel, în prima parte a vieții mele nici nu am vrut să aud de așa ceva! Nu cred ca exista săptămână în care să nu jur, pe tot roșul din lume, că nu am să mă marit vreodată. Intuiam eu ceva de pe atunci se pare, și nu intuiam rău.

De ce mi-au zburat gândurile, acum, către copilărie..? Deoarece, după două zile petrecute în casa bunicilor, mi-am amintit lucruri de care am uitat. Am trăit într-o liniște pe care o pierdusem și am redescoperit autenticitatea și valoarea simplității. Mi-am dezamorțit dorințe și le-am comandat să mă bântuie din nou. M-am încălzit la soba cu lemne, m-am trezit în gălăgia, atât de plăcută, făcută de turma de oi care ieșea la păscut, m-a înfiorat aerul curat și tăios de la țară, m-am plimbat prin nămeți înalți de un metru, m-am răsfățat cu o cană cu lapte de bivoliță, proaspăt muls, așa cum primeam in fiecare seară cu vreo douăzeci de ani în urmă; mi-am amintit ce gust au sărmăluțele făcute cu varză din grădina proprie și cărniță de porc hrănit, nu îndopat, ce aromă au plăcintele cu brânză și smântână făcute din acel lapte proaspăt muls, cât de pufos este checul cu ouă de casă, cât de sațios este peștele prins dimineață și servit la prânz, cu morcovi duuulci păstrați în pivniță, sau ce parfum au merele culese în toamnă din pomii din spatele casei. Cât de bine te simți când dăruiești un simplu borcan cu gem de vișine, făcut de tine, și primești în schimb un borcan cu miere delicioasă, pregatita de ei. Mi-am amintit, din nou, cât de simplă este viața de fapt.
Ați prins ideea, cred, suficient de clar încât să vă dați seama că nu e vorba de mâncare, aici.
Câteodată nici nu știu cum să privesc lucrurile.. să mă bucur că fac parte din generațiile care încă au mai prins adevăratul gust, la propriu, al naturii? Care încă s-au bucurat de jocuri și jucării simple, dar ingenioase? Sau să îmi doresc să fi fost printre cei care s-au născut prea târziu pentru a mai face, acum, diferența..? Ce știu sigur este că proiectul făcut de mic copil m-a ajuns din urmă. Definitiv și iremediabil. Exact la vârsta la care mă așteptam să o facă.
Deși nu are nicio legătură (aparent) cu subiectul, în același loc și acelasi context mi-am adus aminte și ce anume i-a spus bunicul meu unuia dintre nepoții săi (unchi de-al meu), atunci când acesta a decis să intre în politică, după Revoluție.. “lasă tu Parlamentul și trăiește-ți viața așa cum se cade.. Țara asta e plină de hoți, băiete, și singura modalitate de a reuși să schimbi ceva în ea presupune, în primul rând, să omori aproape toți românii și să o populezi cu altă nație. „

Anunțuri