Nu mic mi-a fost șocul când am aflat că, într-un interval de timp relativ scurt, angajații mei vor fi majoritar maghiari. Nu, nu am de gând să-i schimb eu. Se schimbă ei. Și nu oricum. Se fac unguri.
Mda.. Cu ce am greșit, Doamne?! Nu e că aș avea ceva cu ei, sau împotriva lor, dar, cu ce am greșit, Doamne..?
E clar ca ungurii au fost cândva stăpâni pe Ardeal, și e clar că nu se obișnuiesc, sub nicio forma, cu gândul că nu mai sunt.
Dacă nu au reușit să se instaleze oficial, prin atitudini de superioritate (singura chestie pe care o reproșez acestei națiuni, pe lângă limba oribilă), au găsit ei alte metode. Așa că apelează la ‘vrăjeală’, mod prin care și-au pus amprenta (nu foarte apăsat, ce-i drept) pe buletinul meu, sau prin prosteală, mod prin care îi câștigă acum pe Cszözmin (Ciozmin..?) și Szimőná (…). Să fie, oare, exact invers..?
Dar le funcționează! Pentru că cetățenia maghiară înseamnă visul american pentru unii români, care, din această poziție (cred ei) vor obține mult mai ușor viza pentru Statele Unite ale Americii. Cu toate că, sincer acum, eu aș prefera să mă chinui toată viața în România, decât să îndur, în State, rușinea de a mă chema Ciozmin. 😀
Băi aceștia.. chiar nu e glumă. În 2011 s-au depus zece mii de dosare, din care vreo șapte mii au fost finalizate, deja.
Erdély revine.. încet dar sigur.

Banc mai deocheat.
Într-o zi românul către ungur:
-Bă, ungurule!
-Ce e mă?
-S-o f** pe mă-ta…!
-Ioi, ioi, ioi, lase că prind și eu la tine și fac și eu la tine odată.
După câteva zile ungurul către român:
-Bă, române!
-Ce e, mă?
-Să f** pe mama la tine!
-Ba f***-o la tine și nu mai veni pâna la mine!

P.S. Acest text este un pamflet. A se trata ca atare.

Anunțuri