De prea multe ori mi-am pus întrebari legate de timp. Specific „prea multe” pentru a accentua faptul că acele multe ori au rămas, în cea mai mare parte, fără răspunsuri valabile. Ne naștem într-o lume în care nu numai că nu cunoaștem nimic, dar intrăm pe minus din primele ore. Tot, absolut tot din ceea ce urmează în viața noastră depinde, în primul și primul rând, de zona geografică, mai exact de țara de care aparținem. Acolo ni se impune o limbă, acolo ni se impun obiceiuri, reguli, religii, nenumarate politici și o mulțime de prejudecăți. Se spune că fiecare ne naștem cu aceleași șanse în viață, până și religia susține ferm acest lucru atât de evident mincinos. Probabil a fost valabil candva.
Acum, în mod sigur, nu mai este.
Sansa noastră în viață depinde în cea mai mare masură de locul în care ne naștem.
Oamenii afirmă și susțin lucruri și teorii pe care, daca s-ar fi născut la 3000 de km departare, le-ar fi condamnat. Musulmanii uită ca ar fi fost budiști dacă s-ar fi născut în Thailanda și creștinii uită că ar fi fost musulmani dacă s-ar fi născut în zonele în care această religie este adulată.
Mă doare să văd că majoritatea nu e capabilă să-și contruiască o credință proprie, niște pareri proprii, reguli personalizate și principii personale. Mă doare și mai mult să văd cum sunt puși la zid cei care o fac. Cei care, într-o lume încâlcită, reușesc să-și mențină traiectoria personală dreaptă.
Între toate acestea, există timpul.

La fel ca orice, ne este impus și el.

Trebuie să gândim într-un anumit ritm, să mâncăm într-un anumit ritm, să facem orice în ritmul celor mulți. Avem date scadente pentru orice. Pentru copilărie, pentru adolescență.. în timp ce singurule lucruri pentru care nu avem limită de timp sunt maturitatea și înțelepciunea. Ești lăudat dacă prezinți o anumită doză de înțelepciune mic copil fiind, dar ești arătat cu degetul dacă prezinți simptome de copil la așa-presupusa maturitate. Mă întreb cum ar fi dacă anii, vârsta, nu s-ar reflecta în fizicul nostru? Dăcă am ramâne toți cu trup de copil în timp ce am înainta în vârstă? Cum am fi catalogați atunci, din moment ce toți am arăta la fel, dar am avea grade de maturitate diferite? Cum ne-ar mai împărți societatea în grupuri și grupulețe? Cum s-ar mai blama relațiile de dragoste dintre două persoane care prezintă o diferență de vârstă oarecum mare? Cum ni s-ar impune realizarile? Cum ni s-ar reproșa eșecurile..?
În lumea noastră TREBUIE, TREBUIE și TREBUIE, deoarece timpul ne presează. Ce te faci dacă ajungi la 10 de ani și nu știi scrie? Cum scoți capul în lume dacă la 30 nu ți-ai ales o carieră? Cum reușești să trăiești dacă la 40 încă nu ți-ai definitivat ‘calea’ și nu ți-ai întemeiat o familie?
Astfel de prejudecăți ne conduc viața. Sau mă rog, conduc viața marii majorități, deoarece pe mine nu m-au interesat niciodată; decât în măsura în care am dorit să le analizez. Nu am auzit pe nimeni spunând: „sunt supărat deoarece nu am reușit să-mi găsesc perechea”. Aud doar: „sunt supărat deoarece am N ani și nu am reușit să-mi găsesc perechea”. În loc de acea pereche sunteți liberi să puneți orice altceva pentru că în final nu e vorba de acel ceva, ci de momentul în care s-a produs (sau nu) acel lucru.
De ce nu lăsăm oamenii să-și trăiască propriul ritm și propria viață? De ce trebuie să ne condiționam cu reguli fără logică?
Dacă eu sunt capabilă să asimilez mai mult pana la 25 de ani, de ce trebuie să îți pretind și ție același lucru?
Dacă tu îți dorești să ai o familie la 25, de ce trebuie să îmi pretinzi și mie același lucru? De ce oamenii au impresia că numai ceea ce fac ei este corect..?
Cred cu tărie că o astfel de atitudine ascunde o mare frustrare. Zilele trecute povesteam cu o fată de 25 de ani.. are deja un copil si altul e pe drum. Mi-a explicat că, deși primul copil a venit neașteptat (la propriu) și vestea i-a provocat o mică depresie, ACUM se simte împlinită, chiar dacă a renunțat la mai toată viața ei (de care era foarte mulțumită, înainte); și-a găsit noi motivații, prin copii. Mi-a spus cum stă toată ziua acasă și cum soțul preferă să muncească numai el, ca ea să poată fi „o mamă bună”. Mi-a spus cum, de acum, cea mai mare misiune a ei este să-și crească pruncii. Mi-a lăsat impresia ca se forțează să mă convingă de marea ei fericire, în timp ce concluzia mea era alta. Și m-a întrebat, cu un iz de reproș în glas și în privire, când am de gand sa fac și eu unul, pentru că „timpul trece..”
I-am răspuns că nu am de gând, acum. Mi-a zis ca un copil mi-ar schimba toată viața.
I-am răspuns că nu cred asta, iar dacă ar fi așa cu atât mai mult nu-l vreau acum. Pentru că nu vreau să-mi schimb viața; vreau eventual să o completez.
I-aș fi spus multe.. dar am învățat că unele adevăruri îi deranjează pe unii oameni.
I-aș fi spus că eu consider că nu are cum să fie o „mamă bună”, dacă se referă la ceea ce înțeleg eu prin mamă bună. I-aș fi spus că nu cred că știe ce înseamnă „mamă bună”. I-aș mai fi spus că, din punctul meu de vedere, e foarte trist să faci din creșterea copiilor tăi singurul scop în viață.
I-am spus, totuși, că eu nu aș rezista să fac doar asta.
Aș fi întrebat-o : „cum o să-ți educi copiii? Pe ce fel de principii o să le clădești viața? Ce răspunsuri ai tu la toate întrebările care vor veni din partea lor? O să le răspunzi, și tu, din vorbele bătrânilor și din cărți de 2000 de ani vechime?”

Ne mai mirăm că lumea nu evoluează.. Nu are cum. Pentru că timpul trece, dar noi rămânem la fel. Nu explorăm, nu căutăm și nu descoperim. Când am vrea (poate) să o facem, ne trezim accidental cu un copil pe care trebuie să-l creștem. Nu vrem să acceptăm că nu avem maturitatea necesară pentru asta, așa că mergem înainte cu ignoranța moștenită. Găsim în ei o scuză pentru a renunța la cunoaștere, dar pretindem că-i educăm. Și „timpul trece”.. Iar copiii de ieri devin adolescenții bulversați de azi, tinerii confuzi de mâine și adulții frustrați și morocănoși din viitor. Pentru că părinții nu au avut timp să-și dea seama ce sunt și de unde vin.
Într-o astfel de lume multiplicarea realizărilor este oarecum împărțită la diminuarea ambiției. Iar atunci când fiica va cere sfatul mamei, nu-l va putea obține decât diluat. Mama sa trebuie să o întrebe pe a sa, care o întreabă pe a sa, și tot așa mereu. Si cum copiii nu pot lua hotărâri singuri, nici nu pot apela la părinți pentru sfaturi demne de încredere. Din păcate nu părinții sunt izvorul certitudinii, ci alte milioane de surse. Oricât de greu v-ar fi vouă să credeți și lor să accepte. Lumea noastră construiește poduri numai până în mijlocul râurilor, unde se opresc brusc. Construiește case cu două niveluri, dar nu știe să facă un acoperiș. Propozițiile rămân neterminate.. Si lăsăm sarcina asta, a deslușirii, pe umerii unui număr redus de oameni care au curajul și determinarea necesare, dar sunt prea puțini și prea departe, ca să se facă auziți în timp util.

Atunci.. ce este timpul? Sau mai bine spus, ce înseamnă el pentru noi? De ce nu împărțim totul în lumină și întuneric, în noapte și zi? Ne naștem noi cu simțul timpului, oare?
Nu cred. Eu m-am nascut fără. Si atunci când cei din jur au încercat să mi-l impună, l-am omorât. Mi-am ucis timpul ca să îmi salvez viața.
Iar dacă uneori îl simt, este din cauza presiunilor din jurul meu. Si îl resping. Pentru mine timpul nu există, și o spun cu toată sinceritatea. Din absolut niciun punct de vedere. Chiar dacă îmi este destul de greu să explic ceea ce spun. Cine stabilește ce înseamnă lent și rapid, trecut și viitor? Atunci când asistăm la o scenă banală, de ce o percepem din punct de vedere al timpului?
Dacă trei oameni stau într-un parc și asistă la aceeași scenă, de ce toți trei o descriu în mod diferit? Dacă unul are impresia că o mașină trece în viteză, altul poate considera că mașina merge mult prea încet. In timp ce al treilea nici nu e interesat de acest aspect, ci doar de culoarea mașinii. Dacă două femei se întâlnesc și încep să vorbească, gesticulând, primul vede două femei ce se grăbesc, agitându-și violent brațele și vorbind atât de repede încât nu poate surprinde nimic din ceea ce spun. Al doilea percepe două femei care se plimbă agale, se opresc să schimbe câteva vorbe și apoi pleacă mai departe. Un al treilea nu vede decât două femei într-un parc. Pentru el scena este lipsită de mișcare, este percepută ca o pictură.
Pentru primii doi, timpul este simț. Al treilea, nu are timp. Face parte din categoria oamenilor care stau întinsi pe o câmpie și sunt întrebați de poeții și pictorii din toată lumea : „ce este timpul?”

De ce nu-l putem aprecia ca fiind o calitate, nu o cantitate, așa cum spunea Einstein? Există situații în care într-o singură zi trăim o viață. Si situații în care într-o viață nu trăim cât într-o singură zi.
Intr-o viață în care timpul este simț, oamenii sunt furioși, stresați, arțăgoși. Se agață de ore, zile și minute și îi condamnă pe cei care nu o fac. Toată viața lor este ghidată de timp sau de lipsa lui. Există soare, din cauza ceasului care indică ora răsăritului. Există zapadă, din cauza timpului care indică: e iarnă! Există ghiocei din cauza calendarului care transmite că a venit primăvara. Există frustrări deoarece X nu a trimis scrisoarea la timp, și astfel el nu poate începe lucrarea luni- ci doar marți, deși el o ceruse acum o săptămână, când calendarul arăta că suntem în martie.
Intr-o viață în care timpul nu se masoară nu există calendare și alarme de ceas. Evenimentele sunt declanșate de alte evenimente, nu de timp. Lucrarea începe numai atunci când ajunge scrisoarea. Există primăvară din cauza ghioceilor și iarnă datorită zăpezii. Evenimentele se derulează în funcție de culori, arome și intonații. Lucrurile se învață din dorință, în ritm propriu; căsătoriile se fac din dragoste și copiii sunt gânduri materializate.. Totul decurge natural.

Lumea se ghidează după un timp iluzoriu. Crede în trecut dar nu-și poate imagina viitorul. Moduri de perceție care se contrazic. Cine nu-și poate imagina viitorul nu poate crede într-un trecut necunoscut lui. Unii stau toata ziua și meditează. Alții sar din pat în fiecare dimineață, uitând că orice acțiune e oarecum inutilă, deoarece ei nu și-au imaginat un viitor către care să alerge. Alții își trăiesc trecutul în viitor, uimiți de felul în care timpul i-a condus acolo unde sunt. Unii se tem să călătorească mai departe de un moment confortabil, în timp ce alții se avântă într-un viitor de care nu sunt siguri ca există.
Cu mult timp în urmă, timpul se măsura așa cum își măsoara azi viața oamenii fără timp. Prin succesiunea aromelor, a curenților de aer, a alunecării stelelor pe cer, a intensității luminii, a mareelor..
După, într-un orășel din Italia s-a construit primul ceas. Oamenii au fost uimiți. Apoi s-au speriat.. A apărut un lucru care era capabil să masoare TOT. Era ceva insuportabil, în afara legilor naturale. Inventatorul s-a lăsat convins să construiască primul mare orologiu public. Dupa aceea, când oamenii și-au dat seama ce înseamnă ceasurile, inventatorul a fost omorât și toate celelalte ceasuri au fost distruse.
Marele Orologiu, însă, a rămas..
Si deși lumea continuă să existe ca înainte de invenția ceasului, ceva s-a întamplat de-atunci. Fiecare răsuflare, fiecare sentiment și fiecare acțiune sunt măsurate. Orice faptă, oricât de neînsemnată ar fi, și-a pierdut libertatea.

Anunțuri