Acum aproximativ o lună m-am uitat la „Eat, Pray, Love”. După primele secvențe ale filmului am avut impresia că îmi este adresat, că este facut numai pentru mine. Nu-mi venea să cred ca vocea mea interioară a făcut un film doar pentru a-mi putea arăta limpede și clar ce am de făcut! Incepând de a doua zi am intrat într-un fel de transă. EAT. Din care nu am reușit să ies, încă. Mi-am spus ieri că voi ieși azi.. Am să vă anunț dacă am reușit. Imi propun ca în luna ce urmează sa tatonez capitolul PRAY, cu toate că starea de spirit nu mă ajută.

Printre altele, săptămâna trecută m-a vizitat Depresia. Ne cunoaștem bine, așa că nici măcar nu a bătut la ușă. Eram pe canapea, citeam o carte, sau cel puțin asta încercam. S-a așezat lângă, nu a trebui să-i fac loc, e slabuță Depresia mea. Când am simțit-o lângă mine am lasat cartea, știam că nu are sens să o țin în mână degeaba.
– Bucuroasă de oaspeți? mă întreabă.
– Care oaspeți..? Tu ești de-a casei.
Nu zâmbesc, o privesc doar, să văd dacă s-a schimbat în timpul în care nu ne-am văzut. Da. E mai slabuță decât era ultima dată. Si mai palidă.
– Ei na’, spirituală ca de obicei, îmi răspunde plictisită.
– Cu ce ocazie pe la mine? Nu te-am chemat, de data asta.
– M-ai chemat de atâtea ori încât vizita asta e un bonus, înțelegi? Un bonus pentru clienți fideli.
– Aham.. ok. Singură?
– Nu chiar.. Am venit cu Foamea.
– Ah.. Minți. Ai trimis-o înaintea ta! Ai schimbat tactica. Bun.. Incepusem deja să mă plictisesc de Epuizare.
– Nu mint. Ai uitat ca noi nu MAI mințim?
– Ei.. mai mințim și noi..
– Nu. Nu mințim.
– Bine..
– In fine.. A venit ea și înaintea mea, dar de data asta am venit împreună. Vei înțelege. Am adus și Atenția cu mine.
– Păi de ce? Sunt atât de atentă în general..
– Nu are nimic de-a face. E altfel, dacă îmi servește mie. Altfel de atenție. Ca și Foamea. Altfel.
– Ok.. Cum spui tu. Stai mult?
– Hm, nu cred. A venit frigul, am de vizitat multe case.
– Si de ce nu m-ai ocolit atunci? Noi ne vedem periodic.. puteai veni mai târziu.
– Nu. Cu tine stă altfel treaba. Ai nevoie de mine, să te cunoști. Si eu am nevoie de tine, să te cunoști.
– Ai îndoieli legat de ceea ce ești? Si de ceea ce sunt eu?
– Da. Am, din momentul în care ai început să ai și tu. Am crezut că te cunosc, așa cum ai crezut și tu. Când mi-ai demonstrat că nu, mi-am dat seama câtă dreptate ai, în neștiința ta. Nu am vrut niciodată să-ți fac rau, deși ți-am făcut. Nu am știut că-ți fac, până când nu mi-ai aruncat asta în față și m-ai alungat. De atâtea ori. Iar eu am revenit, periodic. Nu vreau să fiu departe.. știi? Pentru că nu am cum. Suntem una. Ai nevoie de mine așa cum eu nu exist fără tine. Vreau să te învăț. Si vreau să aflu dacă sunt în stare să fac asta.


Paradoxal, fiecare depresie mă ridică, dupa ce mă dă de pământ. Mă ridică mai sus decât eram în momentul în care m-a vizitat.
Timp de aproape o lună am făcut același lucru: adică nimic. Am aflat că sunt predispusă la melancolie. De fapt nu eu am descoperit asta, ci un prieten, medic psihiatru, cu care am discutat una-alta într-o zi, pe mess. In speranța că îmi va da câteva pastile-minune care să mă facă să văd viața în roz tot timpul, nu doar când am eu chef, i-am dat un „buzz”. E o cunoștință veche… Diagnostic provizoriu: nu, nu sunt nebună, nici în drum către.. sunt doar predispusă la melancolie, orice ar însemna asta. Nici măcar nu m-a întrebat ce stări am, după ce i-am trântit acel buzz și i-am scris cu majuscule: „Dă-mi ceva, că m-am săturat. M-am săturat eu de mine. Dă-mi ceva care să-mi anuleze creierul pentru cel puțin câteva zile. Nu mai vreau să duc lupta asta tâmpită”.
Ah, da.. și sunt mult prea empatică. Dar asta știam.
Care luptă? Ei bine, habar nu am. Daca aș ști cu cine sau cu ce lupt, aș găsi și arme eficiente. Insă habar nu am. E ceva din interior..? Din exterior? Din ambele părți deodată..? Nu știu. Stiu doar că mă chinuie, îmi apasă pieptul zi și noapte, de ani buni, și m-am săturat. Bineînțeles că nu mi-a dat nimic, mi-a recomandat să beau ceai de tei și să mă detașez, să încerc să accept că lumea nu se poate schimba de pe-o zi pe alta. Pffff…
Am căutat explicații de-a lungul vremii, dar nu am găsit niciuna mulțumitoare. Firile astea artistice suntem predispuse la melancolie și poate asta e singura și unica mea problemă.
Poate e faptul că sunt o Elfă obligată să trăiască o viață de om, între oameni, și nu-și găsește ( natural) locul. Poate e karma cea care mă face să plătesc cine știe ce greșeli din viețile anterioare, sau păcatele părinților. Poate așa sunt eu, mai slabă, și am refuzat să recunosc asta.

Am o atitudine cel puțin interesantă și în relații. Nimeni nu reușește să mă țină ‘de tot’, deși relațiile mele au durat întotdeauna ani de zile, mulți la număr. Imi doresc o persoană care să mă accepte lângă numai în proporție de 50%, restul de 50 să mă lase să-mi văd de ale mele. Sunt mult prea îndrăgostită de restul Universului.. Si nu e glumă. Vreau să pot pleca 3 luni la voluntariat în India, vreau să plec o lună să fac Camino.. și să nu mă cert cu nimeni din aceste motive, să nu mi se reproșeze că „nu-mi pasă și nu dau totul”.

Ba da îmi pasă. Mult. Dar nu numai de EL și NOI. Imi pasă de multe alte lucruri și de mulți alți oameni. Nu eu sunt cea egoistă, ci cei care îmi pretind prezența non-stop. Nu aș fi capabilă să îmi dedic în totalitate viața unei singure persoane/familii, deși toți mi-au cerut asta. Exact în acel moment am dispărut. Acum sunt pe cale să dispar din nou. Deoarece nu înțeleg și nu accept ideea. Nu înțeleg cum îmi poți spune că nu-mi pasă de tine, când din timpul meu 50% ți-l acord ție/mie și alt 50% mie și altor mii de persoane. Iar dacă negociem frumos, poate mă convingi să schimb proporțiile și mai câștigi 10-20%. Mai mult, nu.
Lasă-mă să-mi aplic echilibrul, deoarece numai atunci pot da tot ce e mai bun din mine, în orice.
Avea mare dreptate cine a scris că „a iubi o femeie Vărsător este un mare act de curaj deoarece va trebui să iubiți o jumătate de planetă.”
Corect. Sunt o ființă care, cumva, zboară. Poate am aripi invizibile sau poate doar îmi doresc foarte mult să le am și mă comport în consecință. În orice caz, iubesc coliviile. Dar numai pe acelea cu ușița deschisă. La colivia mea deschisă am să mă întorc cu drag de fiecare dată și voi avea grijă să nu îmi simtă lipsa prea mult, să nu creadă că am abandonat-o. Aș avea răbdare să îi explic pe îndelete că ea este casa mea, dar nu am cum să o păstrez frumoasă, proaspătă și deosebită dacă nu ies să îi aduc periodic muguri noi, flori de sezon, câte-o gâză simpatică și veselie din stropii de rouă, cu care să o împodobesc.
De ce simt oamenii nevoia să-ți îngrădească libertatea? De ce să faci numai 3 lucruri, dacă ești în stare să faci 10? De ce consideră că e anormal sau ciudat numai ceea ce nu obișnuiesc ei să facă?
Sunt o idealistă atunci când vine vorba de cupluri.. Ori e cum ‘trebuie’, ori nu e deloc.

Printre atâtea aiureli, mi-am dat seama de un lucru sigur. Sunt o norocoasă. Am început să-mi cunosc Depresia. Am norocul de a-mi permite să aloc timpul necesar analizării depresiilor mele și ale altora, uneori. Am obervat, astfel, că sunt din ce în ce mai slabe. Nu mai puține, ci mai puțin puternice. Nu am reușit însă să-mi dau seama dacă asta e din cauza că am prins eu putere și le anihilez.. ori încep să cedez în fața lor și, încet, să cred că fac parte din mine. Insă acest lucru nu e nimic altceva decât o altă dilemă..
Iar eu zâmbesc în continuare, plină de optimism, de speranțe și planuri mărețe. Nimeni nu mă poate descuraja, nici măcar Depresia, deoarece iubesc viața!!!!….. deși detest modul în care oamenii nu știu să o trăiască.

Anunțuri