Nu inteleg si nu aprob parintii care isi ghideaza copiii in directiile (doar) de ei dorite.
Fiecare (absolut fiecare!) dintre noi ( prin urmare, inclusiv parintii la timpul lor) ne-am lovit, nu o singura data, de „trebuie sa fac asta, desi eu nu vreau„. Nu ma refer, bineinteles, la a-ti face curatenie in camera sau a spala vasele, la a-ti castiga banii de buzunar sau chestii de genul asta, minore, la urma urmei.
Ma refer la decizii. Decizii importante sau mai putin importante. Decizii cum ar fi: ce haine vreau sa port, ce carti sa citesc, ce muzica sa ascult, ce iubita/iubit sa am, ce facultate sa urmez.
Din pacate parintii care ‘stiu mai bine’ sunt majoritari. Si nu inteleg de ce, avand in vedere ca s-au lovit de aceleasi prejudecati in copilarie. Nu imi dau seama de ce uita cum s-au revoltat, cum au plans, cum au vrut sa fuga de acasa, si toate acestea datorita lucrurilor pe care nu le-au dorit, dar parintii le-au impus.
Prin diverse metode.
Cum poti pretinde ca tu stii mai bine, ca tu esti ‘mare si matur’, atata timp cat repeti imensa greseala pe care au facut-o toti stramosii tai?
Cum poti sustine, pe un ton ridicat si uneori cu palma ridicata si ea, ca vrei binele copilului tau, atata timp cat il faci sa sufere exact ceea ce ai suferit tu in adolescenta/tinerete?
.. Cum e posibil sa ti se spuna „daca nu ma tragea tata de urechi, nu ajungeam inginer, acum poate eram ceva poet parlit deoarece asta era pasiunea mea. Asa ca asculta-ma si lasa prostiile, fa ceva util, stiu eu mai bine.”..

Rolul tatalui si al mamei este mare, deoarece ei aduc pe lume un nou oaspete care nu stie nimic, dar care este dotat cu un anumit potential propriu. Pana cand acest potential nu creste, copilul va ramane nefericit; si un parinte nu-si poate imagina nefericirea propriului sau copil.
Ei doresc sincer fericirea copilului, sunt sigura de acest lucru, insa modul de gandire este gresit. Ei cred ca daca propriii lor copii devin doctori, profesori, ingineri sau oameni de stiinta, vor fi fericiti. Se gandesc, de fapt, la propria lor fericire.
Si se insala.
Copiii pot fi fericiti doar daca devin ceea ce trebuie sa devina. Ei pot dezvolta numai samanta pe care o poarta in interiorul lor.
Odata ce ai inteles ca propriii tai copii nu-ti apartin, ca ei apartin Universului si ca tu ai fost numai un nod de legatura, trebuie sa fii recunoscator ca te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor fiinte minunate. Insa nu trebuie sa intervii in dezvoltarea lor, in potentialul lor. Nu le impune propria ta gandire.
Ei nu vor trai aceleasi vremuri si nu vor avea de infruntat aceleasi probleme. Vor face parte dintr-o alta lume, cea a viitorului.
Nu ii pregati pentru societatea in care traiesti tu, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-si vor gasi locul si nu vor fi pregatiti.

Parintii trebuie sa fie suficient de maturi incat sa inteleaga si sa accepte ca au un copil inteligent. Suficient de inteligent incat sa stie mai bine ca oricine altcineva ceea ce il face fericit, ceea ce isi doreste sa faca si ceea ce nu isi doreste sa devina.
Oricat de absurde, puerile sau ‘fara de viitor’ ar parea dorintele sau pasiunile cuiva, ele sunt ale lui, sunt menirea lui si nimeni.. absolut nimeni nu are dreptul sa il oblige sa renunte la ele.
Tinerii isi fac griji, asuda si au vietile marcate de teama de a nu lua un examen sau altul, de a nu obtine diplomele care (sistemul si parintii au decis ca) ar confirma nivelul lor de inteligenta si realizare.
Unii tineri chiar se sinucid daca esueaza in a obtine aceste lucruri si se simt teribil de vinovati ca si-au dezamagit parintii.

Prieteni, daca parintii vostri se vor simti dezamagiti numai pentru ca nu ati reusit sa retineti gunoiul pe care sistemul si propriul lor ego va cere sa-l recitati, atunci merita sa fie dezamagiti. Le va face bine. E timpul sa se maturizeze. A fi tu insuti iti ofera toate elementele pentru a te simti implinit, pentru ca viata sa aiba sens, semnificatie. Simplul fapt de a fi tu insuti si de a creste conform firii tale va duce la implinirea destinului tau. Copiii sunt tentati, prin insasi firea lor, sa imite.. si pe cine ar putea imita? Parintii sunt cei mai apropiati. Pina acum parintii au apreciat foarte mult faptul ca propriii lor copii le seamana. Tatal se simte mandru ca fiul sau ii seamana. Iar viata copilului este pierduta, el nu este dorit asa cum este el de fapt. Datorita acestei conceptii gresite, de a fi mandru de copiii care te imita, am creat o societate in care toata lumea imita.

Daca parintii isi iubesc cu adevarat copiii, ii vor ajuta sa fie curajosi, sa fie lei intre oi, chiar daca acest curaj e impotriva lor. Ei ii vor ajuta sa se arate plini de curaj fata de profesori, fata de societate, fata de oricine incearca sa le distruga individualitatea.
Daca un parinte isi iubeste cu adevarat copilul, il va ajuta sa avanseze catre orice isi doreste el sa devina.
Nu am sa uit niciodata de castigatorul unui premiu Nobel in medicina (din pacate nu retin, acum, numele lui) care, in momentul in care si-a ridicat marele trofeu a spus: „Toata viata mi-am dorit sa fiu dansator. Parintii mei nu mi-au permis asta, si m-au indrumat sa fac medicina. Astazi sunt un medic foarte bun, insa o persoana neimplinita, deoarece toata viata am facut ceea ce si-au dorit altii sa fac.”

Eu nu cred ca rolul parintilor este acela de a-i ajuta pe copii sa creasca.. ei cresc si fara sa fie ajutati. Rolul parintilor este acela de a-i intretine, de a-i hrani, de a proteja ceea ce este in crestere. Nu le impuneti nicio directie si nu saditi in ei niciun ideal. Nu le spuneti ce este bine si ce este rau; lasati-i sa descopere asta singuri, prin propria lor experienta.

(Inspired by Osho)

Anunțuri