Am inceput ziua de azi cu un zambet. Dimineata, cand m-am trezit.. De ce? Datorita razelor puternice de soare care s-au oprit in parul meu cat inca eram in pat.. si datorita superbei mele pisicute (una dintre cele doua) care scotea niste sunete foarte interesante, de soprana. M-am ridicat, am privit pe geam si nu am vazut decat lumina, multa lumina. Frumos! Mi-am facut o cafea si, grabita sa ies cat mai repede, am inceput sa ma imbrac.
Am intrat in masina si am pornit muzica. Ma simteam cumva euforica. Am dat volumul la maxim, ca de fiecare data, si am pornit catre birou (ieii, dupa renovare si implicit marire, am reusit sa-mi fac un birou la cafenea). De acolo va scriu acum..

Dupa cam 3 minute, nici mai mult nici mai putin, euforia mea s-a transformat instantaneu in durere. Apoi in lacrimi.
Am trecut pe langa un supermarket.. Exista un spatiu verde in acea zona, langa un rau si un pod. Am observat o masina de politie oprita pe contrasens. Ma gandeam ca o fi ceva radar, deoarece nu parea sa se fi intamplat ceva pe-acolo. Am oprit sa cedez trecerea unor pietoni, si atunci am vazut.
In dimineata in care eu am inceput sa infloresc, datorita semnelor de primavara, cineva a renuntat la tot. Nu am apucat sa vad decat un om sub pod.. pe jos. Ii zarisem bluza ridicata, jumatate din spate ii era gol. Pozitia era una tipica omului adormit, gen fetus. Era mort. Sau cel putin aproape mort, asta nu mai stiam. A fost chestiune de doua secunde pana sa incep sa plang. A trebuit sa ma misc de acolo, si atunci am vazut ambulanta sosind. Am privit in oglinda retrovizoare si am vazut cum unul din asistenti coboara in graba si alearga catre om. M-am simtit partial alinata la aceasta priveliste. Stiam ca era vorba de un homeless, si m-a bucurat sa vad ca medicului respectiv ii pasa suficient de mult incat sa alerge catre el. Nu stiu cati mai fac asta.. intre medici, la ei ma refer. Nu stiu ce a fost mai departe. Stiu doar ca m-am lovit din nou de cruda realitate a vietii, de contradictiile ei din fiecare minut.

M-am trezit linistita, cu zambetul pe buze, intr-un asternut cald, in timp ce, la aceeasi ora cineva degera de frig sub un pod. Asta nu e normal. Nu e corect. Nu e permisibil!!!!!!
Asta trebuie sa se schimbe. NOI putem schimba lucrurile. Nu ma intrebati cum, deoarece caut solutii de ani de zile. Poate le-am gasit partial, dar nu se poate fara voi.
Nimic nu e ceea ce pare. Viata nu e ceea ce pare. Banii nu sunt ceea ce par, si nici fericirea nu e ceea ce pare.
Nici macar soarele nu e ceea ce pare. Am observat asta cand am iesit din casa si razele alea luminoase m-au lovit cu mangaieri de gheata. Primavara nu a venit, asa cum imi parea atunci cand am privit pe geam. Era doar o iluzie optica. Afara ma asteptau 0 grade. Sunt convinsa ca omul de sub pod a vazut realitatea de la bun inceput.
Este 8 Martie. Ma scuzati ca nu felicit mamicile, dar nu mai pot. Ziua asta si-a pierdut farmecul. De tot si pentru totdeauna. As prefera ca toti banii pe care oamenii ii dau azi pe flori si cadouase inutile, sa fie donati celor care nu au nici macar unde sa se adaposteasca. Cred ca ar fi mult mai bine folositi. Avem ziua indragostitilor, avem ziua martisorului, ziua femeii.. a copilului si a barbatului. Avem pana si ziua mortilor. Dar.. unde este ziua celor nevoiasi? Unde este ziua orfanilor? A batranilor care au muncit o viata intreaga si care trebuie sa moara sub poduri in timp ce lumea cumpara brate de flori si sarbatoreste o tampenie?? Unde este ziua majoritatii din Romania?
Poate am inteles eu gresit. Proababil ii sarbatorim si pe ei, anticipat, de ziua mortilor.

Anunțuri