De prea multe ori mi-am pus intrebari legate de timp. Spun “prea multe” ca sa accentuez faptul ca acele multe ori au ramas, in cea mai mare parte, fara raspunsuri valabile. Ne nastem intr-o lume din care nu numai ca nu cunoastem nimic, dar intram pe minus din primele ore. Tot, absolut tot din ceea ce urmeaza in viata noastra, depinde in primul si primul rand de zona geografica careia ii apartinem. Acolo ni se impune o limba, acolo ni se impun obiceiuri, reguli, religii, nenumarate politici si o multime de prejudecati. Se spune ca fiecare ne nastem cu aceleasi sanse in viata, chiar si religia sustine ferm acest lucru atat de evident mincinos. Probabil asta a fost valabil candva.
Acum, in mod sigur nu mai este.
Sansa noastra in viata depinde in cea mai mare masura de locul in care ne nastem.
Oamenii afirma si sustin lucruri si teorii pe care, daca s-ar fi nascut la 3000 de km departare, le-ar fi condamnat. Musulmanii uita ca ar fi fost budisti daca s-ar fi nascut in Thailanda si crestinii uita ca ar fi fost musulmani daca s-ar fi nascut in zonele in care aceasta religie este adulata.
Ma doare sa vad ca majoritatea nu e capabila sa-si contruiasca o credinta proprie, niste pareri proprii, reguli personalizate si principii personale. Ma doare si mai mult sa vad cum sunt pusi la zid cei care o fac. Cei care, intr-o lume incalcita, reusesc sa-si mentina traiectoria personala dreapta.
Intre toate acestea, exista timpul.

La fel ca orice, ne este impus si el.

Trebuie sa gandim intr-un anumit ritm, sa mancam intr-un anumit ritm, sa facem orice in ritmul celor multi. Avem date scadente pentru orice. Pentru copilarie, pentru adolescenta.. in timp ce singurul lucru pentru care nu avem limita de timp, este maturitatea si intelepciunea. Esti laudat daca prezinti o anumita intelepciune mic copil fiind, dar esti aratat cu degetul daca prezinti simptome de copil la asa-presupusa maturitate. Ma intreb cum ar fi daca anii, varsta, nu s-ar reflecta in fizicul nostru? Daca am ramane toti cu trup de copil, in timp ce am inainta in varsta? Cum am fi catalogati atunci, din moment ce toti am arata la fel, dar am avea grade de maturitate diferite? Cum ne-ar mai imparti societatea in grupuri si grupulete? Cum s-ar mai blama relatiile de dragoste dintre doua persoane care prezinta o diferenta de varsta oarecum mare? Cum ni s-ar impune realizarile? Cum ni s-ar reprosa esecurile..?
In lumea noastra TREBUIE, TREBUIE si TREBUIE, deoarece timpul ne preseaza. Ce te faci daca ajungi la 10 de ani si nu stii scrie? Cum scoti capul in lume daca la 30 nu ti-ai ales o cariera? Cum reusesti sa traiesti daca la 40 inca nu ti-ai definitivat ‘calea’ si nu ti-ai intemeiat o familie?
Astfel de prejudecati ne conduc viata. Sau ma rog, conduc viata marii majoritati, deoarece pe mine nu m-au interesat niciodata, decat in masura in care am dorit sa le analizez. Nu am auzit pe nimeni spunand: “wow, sunt suparat deoarece nu am reusit sa-mi gasesc sufletul pereche”. Aud doar “sunt suparat deoarece am N ani si nu am reusit sa-mi gasesc sufletul pereche”. In loc de acel suflet sunteti liberi sa puneti orice altceva.
De ce nu lasam oamenii sa-si traiasca propriul ritm si propria viata? De ce trebuie sa ne conditionam cu reguli fara logica?
Daca eu sunt capabila sa asimilez mai multe pana la 25 de ani, de ce trebuie sa iti pretind si tie acelasi lucru?
Daca tu iti doresti sa ai o familie la 25, de ce trebuie sa imi pretinzi si mie acelasi lucru? De ce oamenii au impresia ca numai ceea ce fac ei este corect..?
Cred cu tarie ca o astfel de atitudine ascunde o mare frustrare. Zilele trecute povesteam cu o fata de 25 de ani.. are deja un copil si altul e ‘pe drum’. Mi-a explicat ca, desi primul copil a venit neasteptat (la propriu) si vestea i-a provocat o mica depresie, ACUM se simte implinita, chiar daca a renuntat la mai toata viata ei (de care era foarte multumita, inainte); si-a gasit noi motivatii, prin copii. Mi-a spus cum sta toata ziua acasa si cum sotul prefera sa munceasca numai el, ca ea sa poata fi “o mama buna”. Mi-a spus cum, de acum, cea mai mare misiune a ei este sa-si creasca pruncii. Mi-a lasat impresia ca se forteaza sa ma convinga de marea ei fericire, in timp ce concluzia mea era alta. Si m-a intrebat cand am de gand sa fac si eu unul, ca “timpul trece..”.
I-am raspuns ca nu am de gand, acum. Mi-a zis ca un copil mi-ar schimba toata viata.
I-am raspuns ca nu cred asta, si daca ar fi asa, cu atat mai mult nu-l vreau acum. Pentru ca nu vreau sa-mi schimb viata; vreau eventual sa o completez.
I-as mai fi spus multe, dar am invatat ca unele adevaruri ii deranjeaza pe unii oameni.
I-as fi spus ca eu consider ca nu are cum sa fie o “mama buna”, daca se refera la ceea ce inteleg eu prin mama buna. I-as fi spus ca nu cred ca stie ce inseamna “mama buna”. I-as mai fi spus ca, din punctul meu de vedere, e foarte trist sa faci din cresterea copiilor tai singurul scop in viata.
I-am spus, totusi, ca eu nu as rezista sa fac doar asta.
As fi intrebat-o : “cum o sa-ti educi copiii? Pe ce fel de principii o sa le cladesti viata? Ce raspunsuri ai tu la toate intrebarile care vor veni din partea lor? O sa le raspunzi, si tu, din vorbele batranilor si din carti de 2000 de ani vechime?”

Ne mai miram ca lumea nu evolueaza? Nu are cum. Pentru ca timpul trece, dar noi ramanem la fel. Nu exploram, nu cautam si nu descoperim. Cand am vrea, poate, sa o facem, ne trezim ‘accidental’ cu un copil, pe care trebuie sa-l crestem. Nu vrem sa acceptam ca nu avem maturitatea necesara pentru asta, asa ca mergem inainte cu ignoranta mostenita. Gasim in ei o scuza pentru a renunta la cunoastere, dar pretindem ca-i educam. Si “timpul trece”.. Iar copiii de ieri devin adolescentii bulversati de azi, tinerii confuzi de maine si adultii frustrati din viitor. Pentru ca mamele nu au avut timp sa-si dea seama ce sunt si de unde vin.
Intr-o astfel de lume, multiplicarea realizarilor este oarecum impartita la diminuarea ambitiei. Iar atunci cand fiica va cere sfatul mamei, nu-l va putea obtine decat diluat. Mama sa trebuie sa o intrebe pe a sa, care o intreaba pe a sa, si tot asa mereu. Si cum copiii nu pot lua hotarari singuri, nici nu pot apela la parinti pentru sfaturi demne de incredere. Din pacate, nu parintii sunt izvorul certitudinii, ci alte milioane de surse. Lumea noastra construieste poduri numai pana in mijlocul raurilor, unde se opresc brusc. Construieste case cu doua niveluri, dar nu stie sa faca un acoperis. Propozitiile raman neterminate.. Si lasam sarcina asta, a deslusirii, pe umerii unui numar redus de oameni care au curajul si determinarea necesare, dar sunt prea putini si prea departe, ca sa se faca auziti in timp util.

Atunci.. ce este timpul? Sau mai bine spus, ce inseamna el pentru noi? De ce nu impartim totul in lumina si intuneric, in noapte si zi? Ne nastem noi cu simtul timpului, oare?
Nu cred. Eu m-am nascut fara. Si atunci cand cei din jur au incercat sa mi-l impuna, l-am omorat. Mi-am ucis timpul ca sa imi salvez viata.
Iar daca uneori il simt, este din cauza presiunilor din jurul meu. Si il resping. Pentru mine timpul nu exista, si o spun cu toata sinceritatea. Din absolut niciun punct de vedere. Chiar daca imi este destul de greu sa explic ceea ce spun. Cine stabileste ce inseamna lent si rapid, trecut si viitor? Atunci cand asistam la o scena banala, de ce o percepem din punct de vedere al timpului?
Daca trei oameni stau intr-un parc si asista la aceeasi scena, de ce toti trei o descriu in mod diferit? Daca unul are impresia ca o masina trece in viteza, altul poate considera ca masina merge mult prea incet. In timp ce al treilea nici nu e interesat de acest aspect, ci doar de culoarea masinii. Daca doua femei se intalnesc si incep sa vorbeasca, gesticuland, primul vede doua femei ce se grabesc, agitandu-si violent bratele si vorbind atat de repede incat nu poate surprinde nimic din ceea ce spun. Al doilea percepe doua femei care se plimba agale, se opresc sa schimbe cateva vorbe si apoi pleaca mai departe. Un al treilea nu vede decat doua femei intr-un parc. Pentru el scena este lipsita de miscare, este perceputa ca o pictura.
Pentru primii doi, timpul este simt. Al treilea, nu are timp. Face parte din categoria oamenilor care stau intinsi pe o campie si sunt intrebati de poetii si pictorii din toata lumea : “ce este timpul?”

De ce nu-l putem aprecia ca fiind o calitate, nu o cantitate, asa cum spunea Einstein? Exista situatii cand, intr-o singura zi traim o viata. Si situatii in care, intr-o viata nu traim cat intr-o singura zi.
Intr-o viata in care timpul este simt, oamenii sunt furiosi, stresati, artagosi. Se agata de ore, zile si minute si ii condamna pe cei care nu o fac. Toata viata lor este ghidata de timp sau de lipsa lui. Exista soare, din cauza ceasului care indica ora rasaritului. Exista zapada, din cauza timpului care indica: e iarna! Exista ghiocei din cauza calendarului care transmite ca a venit primavara. Exista frustrari deoarece X nu a trimis scrisoarea la timp, si astfel el nu poate incepe lucrarea luni- ci doar marti, desi el o ceruse acum o saptamana, cand calendarul arata ca suntem in martie.
Intr-o viata in care timpul nu se masoara, nu exista calendare si alarme de ceas. Evenimentele sunt declansate de alte evenimente, si nu de timp. Lucrarea incepe numai atunci cand ajunge scrisoarea. Exista primavara din cauza ghioceilor si iarna din cauza zapezii. Evenimentele se deruleaza in functie de culori, arome si intonatii. Lucrurile se invata din dorinta, in ritm propriu, casatoriile se fac din dragoste si copiii sunt ganduri materializate.. Totul decurge natural.

Lumea se ghideaza dupa un timp iluzoriu. Crede in trecut dar nu-si poate imagina viitorul. Moduri de perceptie care se contrazic. Cine nu-si poate imagina viitorul nu poate crede intr-un trecut, necunoscut lui. Unii stau toata ziua si mediteaza. Altii sar din pat in fiecare dimineata, uitand ca orice actiune e oarecum inutila, deoarece ei nu si-au imaginat un viitor catre care sa alerge. Altii isi traiesc trecutul in viitor, uimiti de felul in care timpul i-a condus acolo unde sunt. Unii se tem sa calatoreasca mai departe de un moment confortabil, in timp ce altii se avanta intr-un viitor de care nu sunt siguri ca exista.
Cu mult timp in urma, timpul se masura asa cum isi masoara azi viata ‘oamenii fara timp’. Prin succesiunea aromelor, a curentilor de aer, a alunecarii stelelor pe cer, a intensitatii luminii, a mareelor..
Dupa, intr-un orasel din Italia s-a construit primul ceas. Oamenii au fost uimiti. Apoi s-au speriat.. A aparut un lucru care era capabil sa masoare TOT. Era ceva insuportabil, in afara legilor naturale. Inventatorul s-a lasat convins sa construiasca primul mare orologiu public. Dupa aceea, cand oamenii si-au dat seama ce inseamna ceasurile, inventatorul a fost omorat si toate celelalte ceasuri au fost distruse.
Marele Orologiu, insa, a ramas..
Si desi lumea continua sa existe ca inainte de inventia ceasului, ceva s-a intamplat de-atunci. Fiecare rasuflare, fiecare sentiment si fiecare actiune sunt masurate. Orice fapta, oricat de neinsemnata ar fi, si-a pierdut libertatea.