Probabil suna dramatic, si de altfel, pentru mine chiar a fost.
Candva in vara asta, inainte sa plec pe Camino, stateam pe terasa la soare. Cu Lilu si Charlie, de care pomeneam zilele trecute, intr-o poveste cu magari si vaci.
La un moment dat, urechea mea de salvatoare ” a tot” ( cum mi-a spus o prietena) aude un zgomot slab si subtiiiiire.

Pauza.
Daca tot scria o buna prietena, Cartheo, despre Miss Universe zilele astea, ma gandeam ca eu de fapt am fost facuta sa fiu miss univers. :) Asa, fara majuscule in cazul asta. Adica, lasand la o parte lipsa calitatilor fizice necesare pentru asa ceva, chiar am ceea ce cauta domnii aia. Eu chiar VREAU sa salvez balenele si copiii si batranii si plantele si stelele si.. tot.
Chiar VREAU pace in lume, nu as spune-o doar asa, de dragul ‘coroanei’. Si din cate am vazut in cele doua dati in care m-am uitat la jumatate din concurs ( stupid si patetic in opinia mea), mereu castiga una care vrea sa salveze foci si chestii ‘din astea’. Si niciodata nu salveaza nimic. Macar eu am ‘salvat’ doua vaci ;) .
Gata pauza.

Dupa ce mi-am ciulit urechea mai ceva ca cei 2 catei de langa mine, mi-am dat seama ca ceea ce aud e un mieunat de pisica. De pisica mica. Foarte mica. Am sarit de pe sezlong ca arsa, deoarece am observat ca cei doi caini incepeau sa presteze si ei atentie sunetului. Si.. dupa ce am smuls, la propriu, candva o pisica din gura unui dulau, nu mai vreau sa asist la asa ceva.

Am detectat repede directia din care se auzea mieunatul si am fugit acolo. Era in fata casei, mai exact langa poarta. Exact langa poarta.
Nu am vecini, casa e undeva intre doua localitati, dar probabil oamenii de prin zona au auzit ca s-a mutat o elfa prin imprejurimi si s-au gandit ca elfele locuiesc de fapt intr-un fel de zoo.
Deoarece langa poarta erau doua pisicute EXTREM de mici care urlau ca din gura de sarpe.
Si in ultimul an imi lasasera , in total, nici mai multi nici mai putini de 7 caini.
Bun.
Am facut saltul decisiv, literalmente, si am fost mai rapida decat Lilu, care si ea se pregatea sa sara pe pisici. Iar daca nu am fost mai rapida, inseamna ca s-a speriat foarte tare cand am urlat din toti plamanii ( doi de fapt)“ Lilu, NUUU!!”.
Important e ca pisicile au ajuns in mana mea, nu in gura ei.

Erau mici.. abia daca isi deschisesera ochisorii cu o zi-doua in urma. Una galben-roscat, Blonda, si una neagra cu pete- Bruneta. Niste bibelouri cu ochisori albastri incetosati.
In bratele mele au tacut amandoua instantaneu.

Sa va spun ce a urmat?
1. Eu umbland prin vecini ( aia de departe) dupa un paharel de lapte deoarece nu aveam atunci si acolo. Pisicutele si-au bagat capul intreg in bol si au tras lapte pe gura, pe nas si pe urechi, de am crezut ca se sufoca pe loc.
2. Eu ‘fugind’ la un veterinar ( vreo 15 km, dus-intors) ca sa imi dea ceva papa pentru ele. Am primit niste vitamine, nu stiu ce lichid verde, si 6 siringi cu care sa le hranesc. Mi-a spus ca pisicutele sunt foarte mici, ca au fost intarcate mult prea repede si ca sansele sa supravietuiasca sunt minime.
3. Eu intrand in apartament ( unde am deja doua pisicute) cu tzitzi alea mici care urlau cat 5, pline de pureci. A trebuit sa imi bag pisicile la izolare, ca sa nu primeasca si ele.
4. Eu cautand un cos de nuiele ( pe care stiam ca-l am pe undeva – in si cu el, un vecin imi daruise niste fructe din gradina proprie) si improvizand un culcus pt Blonda si Bruneta.
5. Eu stand treaza toata noaptea pentru a putea hrani pisicutele din 3 in 3 ore, asa cum mi-a spus medicul veterinar.
A trebui sa dorm pe jos, langa cos, deoarece nu taceau decat daca tineam mana pe ele. Astea imi urlau langa ureche, celelalte doua urlau in dormitorul in care erau inchise.

La un moment dat au inceput sa se joace. Erau atat de dragute..
Ma gandeam ca le tin 2-3 zile si apoi le duc la casa, la fac o casuta acolo si.. Dumnezeu cu mila.

Dupa doua zile pisicutele au murit. Amandoua, la o distanta de 4 ore una de alta.
De ce? Habar nu am.
Stiu doar ca nu mai erau capabile sa respire. Am stat cu ele zi si noapte si nu am iesit din casa.
Am plans cand a murit prima, Bruneta. O tineam in palma si nu puteam face nimic. O vedeam cum respira din ce in ce mai greu si.. chiar nu puteam face nimic.
Ma privea cu niste ochi.. pfff, si nu-mi spuneti ca exagerez. Stia ca moare, si parca imi cerea ajutorul. Nu am putut si nu am stiut cum sa i-l ofer. Nu am stiut decat sa o tin in palme pana ce si-a dat ultimul suflu, odata cu ultima lacrima a mea.
Era vreo 3 dimineata. Am pus-o intr-o cutiuta cu niste carpe, si am lasat-o pe balcon.
Cealalta continua sa planga.

Am luat-o langa mine, pe jos, si mi s-a lipit de gat. Doar acolo vroia sa stea. I-am dat papa.. i-am dat vitaminele, a adormit, am adormit si eu.. iar la 7 cand m-am trezit, murise si ea.
De data asta nu am mai plans.
Am privit-o cu tristete, am suspinat pentru ea si pentru sufletul meu lovit, la propriu, si m-am gandit cu putina ura la cei care mi le lasasera in fata casei.
Sunt sigura ca au incercat sa faca un gest nobil.
Dar asta e inca o dovada a faptului ca, buna intentie nu inseamna NIMIC. Nu au facut altceva decat sa-mi paseze mie decizia finala si soarta lor. Nu au facut altceva decat sa le trimita cu buna stiinta sa moara in curtea mea.
Asta nu e un gest nobil, domnilor. Nu e decat o mare dovada de lipsa de bun simt. Nu e decat lasitate, sa lasi o responsabilitate ( oricat de mica ar parea) pe umerii altuia.
Daca cineva se pricopseste cu pui de.. orice, are doua variante:
– scapa de ei in prima zi, cand bietele suflete nici nu realizeaza ca nu mai sunt in burtica mamei
– asteapta cateva saptamani, pana ce puii se dezlipesc de mama si sunt capabili sa se descurce singurei.
NU ii smulgeti de la piept in mijlocul perioadei!!! Nu ii lasati in fata unei case, sa urle de foame, frica si frig. NU ii lasati sa traiasca cateva zile si apoi in aruncati in lume, numai pentru ca au reusit sa-si deschida ochisorii si voi aveti impresia ca au crescut.
NU ma obligati pe mine sa ii privesc cum mor.
Nu de alta, dar.. mie chiar imi pasa. Imaginea aia o sa imi ramana mereu in memorie, pentru ca erau doua suflete care nu au avut nicio sansa de a incerca macar sa traiasca.
Si oricat de mult le-as iubi.. animalele.. Nu le pot tine pe toate in casa mea.

P.S. Lilu a ramas gravida la un moment dat. Nu am avut alta optiune decat sa o duc la veterinar, sa ii scoata puii si sa o sterilizeze. Avea 8 pui in burtica.
Ce credeti? Ar fi trebuit sa-i pastrez si sa ii arunc in curtile oamenilor, condamnandu-i la o moarte aproape sigura sau la o viata de vagabondaj? Pentru ca in mod sigur eu nu as fi reusit sa tin 10 caini pe langa casa.
Singura data cand am facut ceva similar a fost acum un an cand, fiind in parc cu rolele, am gasit un catel mic-mic-mic. Pierdut. In parc sunt niste case mari.
L-am bagat intr-o curte si am stat ascunsa sa vad ce se intampla. O tanti cam la 50 de ani l-a auzit, a venit, l-a luat in brate, a inceput sa zambeasca si.. am stiut ca pot pleca linistita. Am revenit a doua zi sa vad daca intr-adevar l-au adoptat, si mi-a suras inima cand am vazut-o pe tanti cu puiutul in brate, pe un balansoar.

Nu pretind nimic cu acest articol. Vreau doar putina compasiune. Nu pentru mine. Vreau doar sa ii rog frumos!!! pe cei care au astfel de animale nedorite in curtea sau apropierea lor, sa faca un singur gest: sa ii sterilizeze. Nu costa foarte mult, ne salveaza pe noi si pe ei din situatii neplacute si.. asta chiar e un gest nobil.